Războiul dintre Israel și Hamas ar putea marca sfârșitul grupului libanez, notează Geopolitical Futures.
<< Când Israel s-a retras unilateral din sudul Libanului, în 2000, Hezbollah a sărbătorit evenimentul ca pe o eliberare. Ulterior, acesta a devenit o sărbătoare națională. Când cele două părți au intrat în război, șase ani mai târziu, luptele au durat doar aproximativ o lună, în mare parte pentru că Israelul nu era interesat să reocupe sudul Libanului. Hezbollah a sărbătorit rezultatul ca pe o victorie divină. De atunci, grupul s-a lăudat cu progresele sale militare, adăugând rachete sol-sol cu rază lungă, care ar putea ajunge până în orașul israelian Eilat, situat în extremitatea sudică. Șeful Hezbollah, Hassan Nasrallah, a justificat acest lucru afrimând că un echilibru al puterii este esențial pentru a apăra interesele naționale ale Libanului și pentru a descuraja încercările israeliene de încălcare a acestora.
Autodescriindu-se ca fiind mișcarea eminentă de rezistență anti-Israel, Hezbollah a afirmat în mod constant că îi va susține pe palestinieni în lupta lor împotriva Israelului. Când Hamas a lansat atacul său asupra Israelului, la 7 octombrie, Hezbollah s-a simțit obligat să arate o solidaritate simbolică, lansând imediat atacuri de mică intensitate asupra pozițiilor israeliene din zona superioară a Galileei. Hezbollah nu a realizat că a prins Israelul într-un moment de vulnerabilitate fără precedent în securitatea națională. Mii de rezidenți israelieni de lângă granița cu Libanul au fugit din casele lor, insistând că nu se vor întoarce până când Hezbollah nu va fi evacuat din zona de frontieră.
Israel a tolerat încălcările de către Hezbollah ale Rezoluției 1701 a Consiliului de Securitate al ONU, care a pus capăt războiului din 2006. Rezoluția cerea ca Hezbollah să părăsească zona sudică a râului Litani, de unde obișnuia să lanseze atacuri asupra nordului Israelului. Liniștea care a domnit timp de 17 ani a făcut ca Israelul să aibă impresia că pozițiile sale militare și așezările erau în siguranță și că Hezbollah învățase o lecție. Atacurile limitate ale Hezbollah, care au început pe 8 octombrie, s-au concentrat pe o zonă contestată de 19 mile pătrate (49 de kilometri pătrați), pe care a promis să o elibereze după ce Israelul a părăsit sudul Libanului. A justificat chiar menținerea componentei sale militare, după 2000, pentru a elibera zona de sub ocupația israeliană. Hezbollah nu a anticipat insistența Israelului de respectare a Rezoluției 1701 și a respins-o categoric. Patru săptămâni după începerea războiului dintre Israel și Hamas, și înainte de cererea Israelului ca Hezbollah să părăsească sudul Libanului, Nasrallah a anunțat că acum nu este momentul pentru un război mare împotriva statului evreu. Expulzarea Hezbollah din zona de frontieră, fie cu forța, fie diplomatic, înseamnă sfârșitul său ca mișcare de rezistență autodeclarată, punând capăt hegemoniei sale în Liban și asupra sistemului său politic.
De ce sudul Libanului contează pentru Hezbollah
Hezbollah este un produs al războiului. A fost creat de Iran în timpul invaziei Israelului în Liban, din 1982, cu scopul de a înlătura Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Nu avea viitor în regiunea semiaridă din nordul Bekaa, unde clanurile șiite sărace acționau în afara jurisdicției statului. Hezbollah a menținut o putere consolidată în această zonă, dar începând cu 1985 și-a concentrat activitățile în teritoriul ocupat de Israel din sudul Libanului. Până în 1987, a monopolizat lupta împotriva Israelului. A devenit curând forța locală dominantă în sud, atrăgând sub aripa sa Mișcarea Amal, mișcări de stânga și organizații palestiniene.
Hezbollah a condus lupta împotriva Israelului și a substitutului său, Armata Libanului de Sud, într-un conflict de intensitate redusă, marcat de două campanii aeriene israeliene notabile, Operațiunea Responsabilitate, în iulie 1993, și Operațiunea Răzbunarea, în aprilie 1996. Comitetul celor cinci națiuni pentru monitorizarea acordului de încetare a focului (format din SUA, Franța, Israel, Siria și Liban) a pus capăt celei de-a doua operațiuni. A recunoscut Hezbollah ca mișcare de rezistență, dar a reglementat activitățile sale de război pentru a evita producerea de victime civile. Rezistența Hezbollah i-a adus recunoaștere și laudă, nu doar printre șiiți, ci și printre suniți și creștini. Cu toate acestea, retragerea Israelului din sud, în 2000, a pus presiune pe Hezbollah să se demilitarizeze, așa cum cerea acordul Taif din 1989, care pusese capăt războiului civil.
Hezbollah a rezistat acestei presiuni, insistând că misiunea sa – contracararea Israelului – nu este încă încheiată și prezentându-se ca apărătorul integrității teritoriale a Libanului. A propus introducerea unei strategii de apărare națională bazată pe teza „popor, armată, rezistență”, pe care a impus-o tuturor cabinetelor noi ca o condiție prealabilă pentru a li se acorda votul de încredere. Pentru Hezbollah, retragerea din sudul Litani ar însemna renunțarea la misiunea sa anti-Israel, predarea puterii politice interne și acceptarea demilitarizării. Cu alte cuvinte, Hezbollah nu poate să se retragă, iar refuzul său de a face acest lucru va duce inevitabil la război, indiferent de rezultat. Se pare că atacul Hamas din 7 octombrie va sigila nu doar soarta sa, ci și pe cea a Hezbollah, a cărui subestimare în ceea ce privește răspunsul Israelului a oferit motivul pentru declanșarea războiului.
Promovarea Normalizării
Spre deosebire de preocupările exprimate de unii comentatori, că războiul din Gaza a blocat negocierile de pace dintre Israel și Arabia Saudită, adevărul este că ar putea să le accelereze. Poziția Arabiei Saudite în privința războiului nu a mers dincolo de cererea de încetare a focului și accelerarea furnizării de ajutor pentru locuitorii din Gaza. Confruntarea dintre Israel și Hamas nu a beneficiat de o acoperire semnificativă în presa saudită, care și-a concentrat atenția asupra întâlnirilor Prințului Moștenitor Mohammed bin Salman cu delegații străine, rolului cultural crescut al Riadului și proiectelor de dezvoltare economică. Arabia Saudită, ca majoritatea țărilor arabe, consideră Hamas o organizație teroristă și dorește să o vadă eliminată de către Israel. Dacă războiul Israelului împotriva Hamas se încheie fără o concluzie clară, va fi o victorie nu doar pentru Hamas, ci și pentru toate mișcările islamice radicale, dând un impuls unor noi valuri de revolte arabe și reînviind sloganul că Islamul este soluția.
Din 7 octombrie, președintele SUA, Joe Biden, și secretarul de stat, Antony Blinken, au repetat susținerea lor pentru stabilirea unui stat palestinian după încheierea războiului. Ar putea fi dificil să luăm aceste declarații literal, având în vedere anunțurile lor pre-război conform cărora recunoașterea statalității palestiniene este o chestiune complicată și nu este realizabilă în viitorul previzibil. Cu toate acestea, promovarea statalității palestiniene, indiferent de șansele de succes, va da un impuls negocierilor de pace dintre Arabia Saudită și Israel, care sunt strategic semnificative pentru cele două țări. Chiar dacă Emirul Qatarului, Tamim bin Hamad Al Thani, a boicotat recent procedurile Conferinței ONU privind Schimbările Climatice desfășurate în Dubai, totuși și-a luat timp să dea mâna și să stea de vorbă cu președintele israelian Isaac Herzog – în ciuda faptului că media de stat din Qatar critică Israelul și laudă Hamas. Politica statului Qatar față de Israel este caracterizată de dihotomia dintre atitudinea publică arabă și politica reală.
„Axa de rezistență” a Iranului este singurul obstacol rămas în calea normalizării relațiilor dintre Israel și lumea arabo-islamică. Iranul înarmează milițiile din Irak, Hezbollah, Hamas și houthii din Yemen. Statele arabe din Golf consideră Iranul o amenințare existențială. Acestea s-au înconjurat cu baze occidentale pentru a ține Iranul la distanță (și pentru a evita să fie dominate de oricare dintre statele membre ale Consiliului de Cooperare din Gol). Tulburările din regiune au transformat Israelul într-un simbol al stabilității și speranței de a realiza dezvoltarea economică. Țările arabe au ajuns la concluzia că trebuie să coexiste cu Iranul, dar să îngrădească grupurile proxy regionale șiite și să-i elimine pe aliații săi suniți asediați, inclusiv Hamas și Jihadul Islamic Palestinian.
Enigma iraniană
Războiul dintre Israel și Hamas a demonstrat deficitul de putere al Iranului, limitată de un mod belicos verbal și de condamnarea Israelului – și, prin extensie, a sprijinului SUA pentru mașinăria sa de război. Retorica sa goală l-a expus nu doar adversarilor, ci și aliaților săi șiiți. Partizanii Hezbollah știu că Iranul nu îi va salva, la nevoie. Date recente arată că Iranul începe să vadă tot mai mult Hezbollah ca pe un dezavantaj. Pentru ayatollahi, Hezbollah și-a atins obiectivul de a face din Iran o putere regională și un jucător în conflictul arabo-israelian după retragerea țărilor arabe din acesta. Implicarea Iranului în conflictul militar se apropie de sfârșit, iar accentul său este acum pe milițiile șiite din Irak, situate la nord de Peninsula Arabă, și pe houthii din sudul acesteia.
Iranul suferă de lipsă de recunoaștere regională. Implicarea sa în conflictul israeliano-palestinian și-a urmat cursul, iar acum se confruntă cu dilema de a rezolva confruntarea cu SUA privind programul său nuclear. Realizează că, fără o soluție la această problemă vitală, nu va reuși să ridice sancțiunile paralizante, pentru a-și reconstrui infrastructura economică învechită și a îmbunătăți nivelul de trai al poporului iranian. Lupta Iranului pentru a stabili o paritate regională cu Israelul va trece de la ostilitate deschisă la o competiție de putere soft. Este momentul ca Hezbollah să se acomodeze cu practica politică a Iranului și să devină un actor politic local, nu un adversar strategic al Israelului. >>
Israelul a început să testeze inundarea cu apă din mare a tunelurilor din Gaza
