URSS reloaded. „Artistul nomenclaturii” se mută în SUA

Hollywood pe limba lui piere. Nu, spun prostii. Rectific: Hollywood își împlinește „menirea” la care lucrează de zor. Care? Aceea de uzină progresistă. Adică? Cetatea filmului american ne prezintă acum un nou „certificat de naștere”: baricadă a luptei revoluționare. Adică? Printre altele, teren de joacă al PD. Dacă în Războiul Rece, în planul lui de industrializare cinematografică proletcultistă, concernul Mosfilm copia strategiile de producție ale americanilor, acum vine rândul americanilor să dea de pământ cu autonomia artistică după criterii de planificare sovietică.

În secolul XX, Hollywood și Mosfilm s-au războit propagandistic în diferite feluri. Însă, din câte am eu cunoștință, istoriografic este pentru prima oară când industria cinematografică americană își asumă, pe față, programatic, un set dur de reguli ideologice – cum le-au numit ei pompos: „standarde de incluziune” – la nivelul Academiei Americane de Film, cea care decernează Premiile Oscar.

Să vedem care sunt „standardele de incluziune” pe care trebuie să le respecte un regizor ca să poată visa la un Oscar:

• Cel puțin unul dintre actorii princpali sau semnificativi trebuie să provină dintr-un grup etnic sau rasial „subreprezentat”: asiatici, hispanici, afro-americani, nativi americani, africani, hawaiieni, musulmani etc.;
• Cel puțin 30% dintre actorii din roluri secundare sau roluri minore trebuie să provină din următoarele grupuri „subreprezentate”: femei, grupuri rasiale sau etnice, LGBTQ+, persoane cu dizabilități cognitive sau fizice;
• Tema principală a filmului trebuie să fie axată pe un grup sau mai multe grupuri „subreprezentate”: femei, grupuri rasiale sau etnice, LGBTQ+, persoane cu dizabilități cognitive sau fizice;
• „Conducerea creativă” și șefii de departament (adică: director de distribuție, compozitor, costumier, regizor, editor, coafor, make-up artist, producător, scenograf, decorator, sunetist, supervizor VFX, scenarist ș.a.m.d.) trebuie să aibă în componență cel puțin o persoană din următoarele grupuri „subreprezentate”: femei, grupuri rasiale sau etnice, LGBTQ+, persoane cu dizabilități cognitive sau fizice.

Asta e doar zgura, lista e lungă și o puteți verifica AICI.

Practic, Academia Americană de Film reproduce, adaptându-l unei logici de război cultural, modelul Premiului de Stat al Fraților Vasiliev, care era oferit anual (din 1965 și până în 1990) în Rusia sovietică, de către Consiliul Miniștrilor, cineaștilor din prima linie a propagandei, care respectau cu zel stahanovist temele realismului socialist. Pentru acest premiu se buluceau, într-o babilonie de oportunism, majoritatea regizorilor Mosfilm, pentru care exista ierarhia specifică de nomenklaturnaya khudozhnik („artist al nomenclaturii”).

Ai putea spune că e treaba lor, a americanilor, o psihoză de bucătărie internă, să se spele pe cap cu ea. Dar nu e așa. Premiile Oscar înseamnă tone de bani, săli pline. Un Oscar deschide multe uși unui regizor, multe portofele – nu doar celor americani, ci și europenilor. Cu profitul unui Oscar îți poți face liniștit un „arthouse” de nabab în Europa de Est – și-ți rămâne și de-o cină la Mamaia. Apoi, nu toți regizorii sunt pregătiți (și nu au nici talentul necesar) să supraviețuiască în tranșeele cinemaului independent, la fel cum nu toate filmele pot fi făcute prin restricții logistice. Pe scurt, aidoma Palme d’Or-ului, este un pol strategic al succesului, cu implicații economice intercontinentale și pe termen relativ lung. De-aia e important să păstrezi o competiție valorică cât de cât reală, fără standarde ideologice obligatorii.

Iar trendul ăsta distopico-progresist nu se rezumă la SUA, ci zburdă și prin Europa, chiar dacă nu a fost încă transformat într-un cartel de triaj. Îl vedem în circuitul festivalurilor: la Cannes, la Locarno, TIFF, în doze mai mici la Sarajevo.

Ați putea spune: Păi ce, totul se rezumă la festivaluri? Da, în privința cinematografiei de artă, care este nucleul, identitatea filmografică a Europei, totul se rezumă la festivaluri. Festivalul este codul social, elementul de ritual cotidian care aduce în sălile de cinema o mare parte a publicului. Adăugați aici și deficitul provocat de habitalul casnic al platformelor de streaming (da, da, serialele alea pe care le consumăm cu lingurița) și competiția inegală dintre cinematografele mici și atmosfera de „caravană sătească” a blockbuster-urilor Marvel din mall-uri. Vorbesc în termeni generali, fiindcă aplicată strict pe România situația devine de-a dreptul dramatică. În fine.

Istoria geme de ironii când te uiți prin lupa ei. Mai ales în registrul comparațiilor.

Goskino URSS, așa se numea Comitetul de Stat pentru Cinematografie din Uniunea Sovietică. El se ocupa de „conștiința populară” a industriei de film, el manevra temele sociale acceptate de Partid.

Amintesc asta doar ca să subliniez că, de fapt, Academia Americană de Film se transformă acum, oficial, într-un Comitet de Stat, și mai ales ca să-mi repet mantra lui Ernesto Sabato: secolele nu se termină în același timp pentru toată lumea.