VIDEO | Povestea lui Hadnagy Lehel, inginerul silvic care dă viaţă lemnului şi îl transformă în instrumente muzicale

Sursa: captură video

Un inginer silvic care locuieşte în localitatea Lunca de Jos şi-a descoperit, în urmă cu patru ani, pasiunea de a realiza instrumente muzicale şi demonstrează, încă o dată, că sunt întâlniri hotărâtoare în destinul fiecărui om şi că poţi realiza lucruri extraordinare, dacă ai determinare, susţinere şi credinţă, relatează Agerpres.ro.

Hadnagy Lehel are 40 de ani şi trăieşte în satul Valea Boroş, din comuna Lunca de Jos, într-o zonă pitorească, situată la aproximativ 40 kilometri de municipiul Miercurea-Ciuc.

De când era mic a iubit lemnul, cu care îşi făcea de lucru în micul atelier al tatălui său, în comuna Lupeni, de lângă Odorheiu Secuiesc, iar mai târziu a devenit inginer silvic şi a învăţat cum creşte un arbore şi ce se întâmplă cu o bucată de lemn de la faza de puiet până ajunge în mâna unui meşter.

În 2019 a avut loc întâlnirea care i-a schimbat destinul. În sat a venit un meşter din Ungaria, Ladanyi Ferenc, care învăţase, în anii 90, de la un meşter local, să construiască gordune, instrumente muzicale tradiţionale de pe Valea Ghimeşului.

Acesta a lansat un îndemn către localnici să înveţe să construiască gordune, în dorinţa de a transmite mai departe acest meşteşug.

Inginerul silvic harghitean cocheta, pe atunci, cu restaurarea de mobilier vechi, care nu-i dădea prea multe satisfacţii, aşa că a decis să înveţe să facă astfel de instrumente muzicale.

Hadnagy Lehel spune că gorduna este un instrument muzical de pe Valea Ghimeşului care, chiar dacă arată ca un instrument cu coarde, asemănător violoncelului, este, de fapt, un instrument de percuţie, corzile sale fiind lovite, dar şi ciupite, în acelaşi timp.

Gordunele au început să fie folosite, spune meşterul din Lunca de Jos, şi de către muzicienii de jazz, dar tradiţional se folosesc pentru muzica populară din zonă. De asemenea, ele sunt folosite şi de muzicieni din zonele Ciucul de Jos, Gheorgheni, Bicaz, având forme mai apropiate de violoncel, iar unele instrumente asemănătoare gordunei se regăsesc şi în zona Apuseni.

În atelierul său plin de lumină, situat lângă casa de om gospodar pe care şi-a proiectat-o singur, Hadnagy Lehel îşi spune povestea cu zâmbetul pe buze şi cu un soi de linişte sufletească pe care mulţi o caută ani la rândul.

Mărturiseşte că începutul a fost foarte greu, cu multe momente de cădere şi descurajare, când credea că nu va putea să îşi ducă munca la bun sfârşit, dar tot timpul a avut parte de susţinerea soţiei sale, Helga, şi a mai multor oameni care au venit la timp în viaţa sa, pentru a-l încuraja să meargă mai departe.

„Nu a fost aşa de simplu. Când am găsit primele bucăţi de lemn şi le-am adus acasă, nu credeam că eu pot să fac o gordună din ele, pentru că mi s-a părut foarte complicat. Am avut mai multe valuri, când eram căzut, dar întotdeauna Dumnezeu a trimis pe cineva care să îmi spună că e bine ce fac, că e interesant şi să merg mai departe. Şi aşa am trecut de primele necazuri şi am făcut prima gordună, primul meu instrument”, povesteşte Hadnagy Lehel.

Prima gordună a realizat-o în şase luni şi a păstrat-o în atelier pentru ca întotdeauna să îşi amintească de unde a pornit şi unde a ajuns. Acum reuşeşte să realizeze o gordună într-o lună, şi-a îmbunătăţit tehnica şi totul e mult mai simplu ca la început.

Meşterul mărturiseşte că reprezintă un avantaj faptul că are cunoştinţe temeinice despre lemn, ştie că un instrument bun se naşte dintr-un arbore crescut la altitudine, în condiţii constante.

Şi explică faptul că, atunci când un arbore este tăiat, după ce peste o sută de ani s-a străduit să facă faţă tuturor condiţiilor de mediu, tot echilibrul său este distrus, iar munca unui meşter este aceea ca, în timpul procesului de creaţie, să îl readucă la viaţă şi să îi redea echilibrul pierdut.

Bucata de lemn care ajunge la meşter are unele „tensiuni interioare”, spune Hadnagy Lehel, şi el reuşeşte, prin munca pe care o face, prin felul în care îl taie, îl ciopleşte, îl mângâie, să îl aducă în echilibru. Iar procesul final se încheie la muzician, cel care prin sunet va reda echilibrul final unei bucăţi de lemn transformate în instrument muzical.

„Aşa este şi ce e în jurul nostru. Totul vrea să fie în echilibru. Cumva, acesta este ţelul. Şi procesul acesta, ca să ajungi în echilibru, este foarte, foarte lung. La lemn, am discutat despre tensiunile interioare. Şi eu, când lucrez, întotdeauna am în cap ca lemnul, piesa respectivă, instrumentul să scape de tensiuni şi să fie în echilibru. Şi acela este instrumentul bun. Dar, după ce pleacă din atelier, este un alt proces. Eu sunt doar în prima parte a procesului, fac instrumentul şi, după aceea, drumul lung către echilibru se termină când un muzician începe să cânte, atunci ajunge la destinaţia finală. Şi asta durează ani buni. (…) Sunetul final, în echilibru, ţine de muzician. Eu pot să fac o gordună bună, dar dacă muzicianul nu are grijă şi nu acordează cum trebuie, nu cântă cum trebuie, atunci şi gorduna cea mai bună, în nişte mâini care nu sunt potrivite, nu sună bine”, explică Hadnagy Lehel.

La un moment dat, în atelier intră fiica sa, Iringó, iar Lehel ne roagă să oprim un pic discuţia pentru a putea să ne arate cum sună muzica tradiţională a zonei. Aşa că Iringó îşi ia vioara şi, acompaniată de tatăl său, la gordună, începe să cânte, iar spaţiul se umple de sunetele muzicii populare de pe Valea Ghimeşului. La puţin timp, în încăpere vine şi Mózes, mezinul familiei, în vârstă de şapte ani, care ia gorduna de la tatăl său şi i se alătură lui Iringó. Iar meşterul îi cuprinde cu privirea şi i se umezesc ochii de emoţie.

De patru ani, de când a descoperit acest meşteşug, Hadnagy Lehel a realizat aproximativ 80 de gordune, care au ajuns în ţară sau străinătate, inclusiv în Canada, dar mărturiseşte că cel mai drag îi este când gordunele rămân „în vale”, în zona în care locuieşte, pentru că le poate revedea în concerte, la serbări populare, şi se bucură când le vede, ca atunci când se regăseşte cu cineva drag.

Are un caiet în care a scris toate detaliile legate de instrumentele pe care le-a făcut, la cine au ajuns, detalii tehnice, dar în care sunt trecute inclusiv gândurile şi emoţiile care l-au încercat atunci când le-a realizat.

Recunoaşte că, la fel cum o bucată de lemn are tensiuni interioare, şi el intră în atelier, uneori, cu tensiuni în suflet, dar care dispar pe măsură ce începe să lucreze.

„Dacă încep să lucrez, dispar tensiunile şi dacă nu dispar trebuie să pui unealta jos şi să pleci din atelier, că atunci ceva nu e în regulă”, afirmă Lehel, care este convins că în fiecare instrument realizat se regăseşte şi o parte din sufletul său, din emoţiile trăite.

În anul 2020, în plină pandemie, a urmat a doua întâlnire decisivă pentru meşterul din Lunca de Jos. A participat, în comuna Ghimeş-Făget, la un concert susţinut de marele violonist Alexandru Tomescu, cu faimoasa şi valoroasa vioara Stradivarius Elder-Voicu.

Şi, în timpul concertului, fascinat de sunete, de felul în care Alexandru Tomescu făcea vioara să vibreze, de eleganţa instrumentului, în minte i-a încolţit ideea de a realiza prima vioară din viaţa sa.

A venit acasă şi, ca orice inginer, s-a gândit că trebuie să existe nişte modele după care să se ghideze, a căutat pe Internet, s-a documentat şi chiar şi-a comandat din Marea Britanie un poster cu o vioară Stradivarius, care avea pe spate schiţa realizării instrumentului.

„Din 2020, de la posterul acela şi de la concertul respectiv, drumul până la prima mea vioară a fost foarte lung. (…) E mult mai complicat decât gorduna, dar mă inspiră şi este un fel de provocare ca să fac mai bine”, mărturiseşte Lehel.

Prima vioară din viaţa sa a terminat-o la finalul anului 2022, după doi ani în care a avut mai multe momente în care nu era convins că va reuşi. Dar acum e mulţumit de vioara realizată, chiar dacă e conştient de greşeli, de faptul că nu e totul perfect.

Îşi doreşte ca Alexandru Tomescu, pentru care a realizat, în 2020, o gordună, să vină în atelier, să vadă vioara construită în urma întâlnirii cu el şi spune, cu emoţie, că ar fi o onoare ca marele violonist să încerce să cânte cu ea. Şi speră ca, până în iunie, când Alexandru are programat un concert în zonă, să mai realizeze o vioară sau chiar două.

„Eu cred că pentru fiecare lutier, pentru fiecare meşter care face instrumente, este o onoare ca un interpret de renume să cânte la instrumentul său”, arată meşterul din Lunca de Jos.

Prima vioară a fost realizată pentru Iringó, fiica sa, şi spune că e o mare bucurie şi emoţie ca cei doi copii să vină în atelier şi să cânte la instrumente realizate de el.

„Mă simt onorat că vin copiii în atelier şi putem să cântăm cu instrumentele făcute de mine. Fata la vioară, băiatul la gordună, amândouă instrumentele realizate de mine. Şi sunt copiii mei şi cântă aici şi e o foarte mare bucurie. Şi vreau să punctez şi sprijinul soţiei mele, fără de care nu aş fi ajuns unde sunt. Ea era cea mai importantă persoană care atunci când eram jos m-a ridicat şi mi-a dat inspiraţie. Şi ea este cea care are idei extraordinare şi împreună le realizăm”, afirmă Hadnagy Lehel.

Şi pentru că gordunele au fost realizate bine, iar pentru una a primit chiar titlul de „meşter excepţional”, la un concurs în Ungaria, Lehel are comenzi până la sfârşitul anului şi este recunoscător că acum pasiunea sa s-a transformat în meserie.

Atelierul meşterului din Lunca de Jos este deschis şi turiştilor, iar Lehel îi primeşte cu braţele deschise şi le vorbeşte în română, maghiară sau engleză despre acest meşteşug, îi lasă să încerce să folosească uneltele şi speră ca pe unii dintre ei să îi inspire, să le atingă sufletul.

Anul trecut, nu mai puţin de 400 de turişti din ţară şi străinătate i-au trecut pragul, interesul fiind unul ridicat.

Este bucuros şi că fiul său este atras de munca în atelier, chiar dacă, deocamdată, realizează doar maşinuţe din lemn, şi spune că a încercat să transmită tainele meşteşugului şi altor persoane, pentru că, după o anumită vârstă, aceasta este o datorie morală.

„Eu sunt foarte mulţumit şi îi mulţumesc şi lui Dumnezeu pentru că am ajuns să fac aşa ceva. Pentru că îmi dă foarte multe satisfacţii”, îşi încheie Lehel povestea pasiunii descoperite târziu, care i-a schimbat viaţa.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here