Sâmbătă, 28 februarie 2026, a fost o zi euforică pentru președintele SUA, Donald Trump.
Totul i-a mers ca-n filmele de acțiune și propagandă soft, produse de Hollywood pe bugete generoase: glorioasa armată a SUA a bombardat cu o forță fără precedent, din aer și de pe mare, odiosul regim de la Teheran.
Ghidul suprem însuși a fost făcut bucăți încă din primele minute ale atacului, iar alături de el au pierit și zeci de alte căpetenii premium din mai toate structurile-cheie iraniene.
Succesul de planificare și execuție a fost total în acea sâmbătă, demonstrația tehnologică și de putere a Americii a fost cu adevărat admirabilă.
Cel mai probabil, sâmbătă 28 februarie 2026, Donald Trump s-a simțit fericit și împlinit ca un copil lăsat să facă tot ceea ce vrea în Legoland și Disneyland.
Dar de la debutul de extaz până la startul agoniei nu a fost nevoie de mai mult decât o săptămână.
Căci sâmbătă, 7 martie 2026, a fost una de doliu și, astfel, poate a fost și primul moment adevărat de conștientizare: cu președintele SUA revenit cu picioarele pe pământ, întâmpinând primele sicrie cu rămășițele primilor militari căzuți la datorie.
Operațiunea Epic Fury, deși una derulată exclsiv aerian, s-a soldat cu o medie “epică” de aproape un mort american pe zi (la sol).
Momentul de sâmbătă, 7 martie 2026, atât de solemn și de umbrit de o tristețe profundă, creat de protocolul întâmpinării prezidențiale a eroilor căzuți va avea inevitabile ecouri în societatea americană.
Iar asta e cu atât mai natural să se întâmple, dată fiind natura bombastică și sfidătoare a actualei administrații conduse de către actualul președinte.
Dacă pe 28 februarie fusese vremea exclamațiilor admirative, începând din 7 martie în SUA a venit vremea interogațiilor de substanță.
Probabil că semnul cel mai sugestiv că, pe 7 martie, Trump se simte straniu și în dificultate este anunțul său potrivit căruia SUA vor lovi în Iran cu și mai multă furie. E stilul dintotdeauna al președintelui: cu cât simți mai mult că te afunzi, cu atât ridici mai strident miza. Din punctul ăsta de vedere, Trump seamănă leit chiar cu dușmanul pe care îl bombardează – regimul iranian.
Dar dacă ziua de sâmbătă, 7 martie 2026, devine una de reflecție trezită de imaginea sicrielor învelite în steagul SUA, săptămâna care s-a scurs de la primele bombardamente se impune ea însăși ca un apel urgent la reflecție din motive operative și geopolitice în sens larg:
- Operațiunea americano-israeliană a răsturnat dogma trumpistă a autosuficienței Americii. După un an marcat de ridiculizarea și alienarea aliaților tradiționali ai SUA, administrația Trump a descoperit, în doar câteva zile, că SUA au nevoie de aliați ca de aer. Nu pentru a bombarda ei Iranul, ci pentru a-i apăra pe aliații SUA din Golf, pentru a permite folosirea de către aviația SUA a teritoriilor europene, pentru a furniza know-how în lupta anti-drone și chiar echipamente specifice, pentru a accepta/facilita eventuale redirecționări de muniții către frontul din Orientul Mijlociu.
- Operațiunea americano-israeliană a demonstrat totodată că necunoașterea inamicului conferă forță inamicului. Trump a trasat semnul de egalitate între Venezuela și Iran, doar pentru a afla din mers că cele două modele au la fel de multe șanse de a se intersecta precum două drepte paralele (și a făcut-o riscând vieți de militari americani, de civili iranieni, libanezi și din țările din Golf). În privința Iranului, Trump a ignorat tot ceea ce devine esențial în planificarea luptei. A ignorat faptul că este o țară enormă (ca întindere, relief și populație), iar asta permite replierea a suficiente elemente rebele din rândurile regimului vizat de bombardamente. A ignorat că e o societate complexă, cu o populație foarte educată, capabilă să înțeleagă faptul că mai degrabă Trump s-a folosit de ea decât a vrut să o ajute. A ignorat că există o clasă de mijloc relativ robustă care ar putea prefera stabilitatea, oricât de precară ar fi ea, unei instabilități sălbatice sau cel puțin una lipsită de orizont solid de reașezare a lucrurilor. A ignorat că în Iran există un cult puternic pentru naționalism, iar asta poate fi exploatat chiar de regimul criminal. A ignorat cifrele absolute ale sprijinului pe care ar putea miza regimul (15-20% din 92 de milioane e ceva înfricoșător de semnificativ). A ignorat carburantul pe care i l-ar putea asigura regimului cultul martiriului din societatea șiită iraniană. Și Trump a mai ignorat ceva esențial: faptul că regimul de la Teheran este la fel de complex precum e societatea. E un regim pe care experții îl numesc policentric, bine stratificat, eficient descentralizat. Și este un regim cu un nucleu uriaș de membri, pe orizontală. Nu degeaba nu a căzut regimul odată cu ayatollahul lichidat, nu degeaba nu a căzut regimul după lichidarea unui număr impresionant de căpetenii. Trump a aplicat în mintea lui cea mai stupidă dintre comparații – cea cu Venezuela. Realitatea iraniană a demonstrat zilele astea cât de departe este ea de ceea ce și-a putut închipui presedintele SUA. Regimul din Iran este format din armată, Gărzile Revoluționare, milițiile Basiji. Dintre ele, eventual poți negocia cu armata, dar restul sunt securiști fanatici. La rândul ei, armata nu este o componentă dominantă (a și fost concepută astfel, de teama unei lovituri de stat), deci și dacă armata ar trăda “cauza”, problema tot rămâne departe de o rezolvare “fantastică”.
Spiritul regimului iranian e unul profund impregnat de terorism deopotrivă în raportul său cu populația și în raportul său cu terții din plan extern. Era un lucru binecunoscut dinaintea momentului 28 februarie, nu a făcut decât să o reconfirme în săptămâna care a urmat.
Faptul că Trump și-a imaginat combaterea acestui tip de regim cu instrumentele, tactica și strategia conaționalului trădează ignoranța ignorantului-șef, dar mai presus de asta, îl poate demola politic.
Regimul de la Teheran seamănă leit cu grupările teroriste pe care le-a alimentat: Hezbollah și Hamas. Iar la fel ca ele, nu are nicio remușcare în a încerca să supraviețuiască distrugând populația din jur. De fapt, asta e și cheia strategiei sale.
Poți nivela totul în jur prin bombardamente, dar nu poți spera la victorie (ce o mai fi însemnând ea, “victorie”, dacă ajungi să nivelezi totul).
- PS: Acțiunea ordonată de Trump în Iran e o tragedie și o povară colosală pentru toată lumea. Dar tragedia și povara au pornit la drum, sunt azi un fapt împlinit.
- În aceste condiții, Europa are datoria și interesul de a lua lucrurile așa cum sunt și, deci, de a identifica oportunitatea strategică.
- Iar oportunitatea constă în a folosi episodul iranian pentru a-l face pe Trump să priceapă ireversibil cât de prețioasă e Europa pentru SUA, cât de însemnată este de fapt greutatea ei specifică, pentru interesele Americii, cât de mult îi poate fi de ajutor, cât de dăunător le-ar fi americanilor o Europă doar stând pe margine, în fine, cât de periculoasă ar putea fi pentru ei o Europă-sabotor.
https://universul.net/uitati-va-pe-harta-lumea-a-luat-foc-in-doar-cateva-zile-razboiul-din-iran-e-departe-de-a-mai-fi-doar-despre-iran-vine-peste-noi/
