- Finlanda și Suedia s-au debarasat de rezerve și intră în NATO, transformând Scandinavia într-un zid anti-rusesc tot mai impenetrabil.
- Polonia și România, cei mai mari și mai pro-americani vecini ai Ucrainei, se înarmează cu un apetit pe care l-a putut cultiva numai proximitatea indubitabilă a războiului total.
- Ucraina deja luptă cu Rusia, iar pe măsură ce o face își și transformă armata și complexul militar-industrial conform normativelor NATO.
- Armenia a înțeles, prin forța… forței, cât de nocivă și costisitoare a putut fi încremenirea estică a busolei sale strategice.
- Schimbarea de leadership i-a conferit Kazahstanului o „mobilitate” geopolitică și economică de vis urât pentru Kremlin.
- Republica Moldova a făcut pasul psihologic spre înfruntarea deschisă și multilaterală a golanului geopolitic de la Răsărit.
- Rămâne de văzut cum va evolua situația nu mai puțin complicată a Georgiei.
- După cum de urmărit este și cum se va transforma Belarusul sub excitarea pe care o produce un complex interesant de forțe gravitaționale potențiale: influența exercitată de vecinătatea polono-ucraineană; intrinsecele vulnerabilități economice (în contextul lipsei reformelor, abundenței sancțiunilor și capacității în plină erodare a Rusiei de a asigura optimul de perfuzare), sociale (disidența latentă, dar totuși de substanță) și politice (nici măcar Lukașenko nu e etern pe lumea asta).
Ca homo sovieticus (în general) și KGB-ist (în particular), Putin a crescut și s-a format cu ideea fixă că, ideologic și militar, problema fundamentală a URSS/Rusiei e formată din binomul America-Europa de Vest.
Ca orice idee fixă, deci prin excelență abordată necritic, aceasta a avut efectul pervers de a-i obtura dictatorului perspectiva asupra lumii până în punctul în care, sigur pe el că vede bine în depărtare, a rămas orb la ceea ce se află în apropiere.
Prima confirmare în sfârșit fără echivoc a deficitului oftalmologic putinist a produs-o modul în care Ucraina s-a raportat la faza războiului total, declanșată la 24 februarie 2022. A doua confirmare s-a instalat tocmai în acest siaj, dar pe un spațiu geografic mult lărgit. Ea a căpătat forma atitudinii pro-active și perfect suverane a statelor-cheie din vecinătate față de propria capacitate de apărare împotriva nu a unui inamic imaginar, ci a celui care fusese dintotdeauna real – Rusia.
„Păcatul” acestor procese de-a dreptul istorice, declanșate în proximitatea rusă de Putin prin războiul din Ucraina, este că nu mai pot fi inversate curând.
Înarmarea este, prin excelență, costisitoare financiar și complexă politic. Nu este ceva ce se poate petrece peste noapte și tocmai de aceea nu este ceva ce se poate opri brusc. Pe undeva, seamănă cu problema pusă de mobilizarea armatelor în Primul Război Mondial, când, odată declanșată mobilizarea, devenise imposibil de oprit, dat fiind complexul de factori favorizanți, în primul rând specifici acelei epoci, dar nu numai: de la mijloacele modeste prin care circulau informația și informarea din punctul A în punctul B, până la deficitul de credibilitate (pe plan intern și extern) pe care îl putea genera răzgândirea de azi pe mâine în chestiuni de o asemenea gravitate.
Altfel spus, prin faptul că, prin acțiunile sale belicoase, a resetat abordarea vecinătăți cu privire la întărirea propriilor capabilități defensive, Putin s-a asigurat, fără să și-o dorească, și de faptul inevitabil că nu va mai exista un punct de întoarcere pentru această tendință în timpul vieții sale.
Iar pentru Rusia de azi, ca și pentru cea care-i va supraviețui lui Putin, asta înseamnă un viitor cu vecini care devin tot mai puternici; un viitor care ia locul unui trecut cu vecini care, în lipsa unor stimuli extremi, se mulțumiseră să rămână neverosimil de slabi.
Putin s-a născut și a crescut într-o paradigmă în care problema era Vestul, dar îmbătrânește și va muri în paradigma în care o problemă comparabilă a devenit și Estul.
Nu e limpede cât de mult pricepe din ceea ce i se întâmplă. Dar dacă pricepe, cu siguranță resimte un șoc. Poate chiar șocul „pisicii care a început să vorbească”, având în vedere raportarea istoric infatuată a „marii” Rusii față de „piticii” săi vecini.
Un astfel de șoc a resimțit, spun cunoscătorii, acum un deceniu, când s-a trezit că revenirea sa la Kremlin după episodul Medvedev, a fost primită cu o inflație de înjurături în locul unui prea-plin de sărbătoare.
În contextul protestelor din decembrie 2011, cele mai mari din Rusia după 1993, generate de falsificarea alegerilor, Iuri Kotler, pe atunci reprezentant senior al partidului putinist, Rusia Unită, răspundea astfel atunci când a fost întrebat dacă Kremlinul era surprins de acea desfășurare a evenimentelor:
- „Ei bine, imaginați-vă că pisica dumneavoastră vine la dumneavoastră și începe să vorbească. În primul rând, e o pisică și vorbește. În al doilea rând, în toți acești ani guvernul a hrănit-o, i-a dat apă, a mângâiat-o, iar acum vorbește și cere ceva. Este un șoc”. (The light that failed. A reckoning, Ivan Krastev, Stephen Holmes, p. 108, Penguin Books, 2020)
Prin invadarea Ucrainei, un deceniu mai târziu, și trezirea militară pe care a produs-o astfel printre vecinii mai apropiați sau mai îndepărtați, Putin a devenit iarăși logopedul involuntar al pisicii – de data asta, din perspectivă geopolitică.
