Prin evoluțiile istorice pe care le-a deschis în doar un an și jumătate, războiul din Ucraina a expus magistral forma excentrică și avansată de nanism geopolitic de care suferă Vladimir Putin și, prin forța contagiunii de sus în jos, întregul leadership politico-militar de la Moscova.
Iar pentru „marea Rusie”, pe linia asta, ceea ce s-a revelat până acum e, foarte probabil, mai aproape de vârful aisbergului decât de baza lui.
Am tratat în timp real mare parte dintre nou-apărutele situații deplorabile pentru politica externă rusă, pe măsură ce ele s-au cristalizat / înrădăcinat, iar foarte recent le-am trecut retrospectiv în revistă – AICI.
Dar se poate în continuare observa faptul că seria nefastă nu contenește să se completeze cu episoade noi și de anvergură.
Cel mai proaspăt apogeu a fost atins chiar zilele trecute, prin lovitura azeră din Nagorno-Karabah și distanțarea pe repede-inainte a Armeniei, în raport cu Rusia. Mai mult decât atât, calcule pentru eventuale „optimizări” ale victoriei încă se fac deopotrivă la Baku și… Ankara. Și nici pe cele două maluri ale Atlanticului nu există, dat fiind potențialul promițător al situației de fapt, un apetit exagerat de a frâna oarecum potențiale procese conexe. În orice caz, „prizonieratului” Moscovei în războiul declarat Kievului îi revin (și) la acest capitol toate meritele.
Ceea ce se întâmplă în perioada aceasta cu Armenia este până la urmă, pentru Moscova, cel mai lipsit de ambiguitate și totodată periculos test de turnesol, din perspectiva diluării capacității sale politico-economico-militare de a mai gestiona chiar și realități sensibile din „curtea” sa.
Hemoragie de credibilitate în fața ultimilor aliați/protejați, colaps sistemic al organelor vitale în materie de acțiune, umilire multilateral dezvoltată – acestea sunt, în linii mari, simptomele cu tentă morbidă pe care Moscova nu le mai poate ascunde, darămite să le și inhibe.
Pentru Rusia, pilda armeană, grefată pe cea ucraineană, sună atât simplu și totodată atât de brutal: Cât timp războiul din Ucraina continuă, cresc și șansele ca bumerangul să lovească în mod similar Kremlinul și în alte zone ale sferei proxime de influență pe care și-o mai conservase după prăbușirea URSS. Azi bat clopotele pe direcția Armenia, mâine e tot mai facil de imaginat că ar putea bate și altundeva.
Cine mai e Putin și ce mai reprezintă Rusia, după episodul armenesc?
Un bun răspuns era disponibil deja cu doi ani înainte de invadarea Ucrainei, eveniment-mamă al tuturor acestor cangrene „last minute” cu care deja s-a ales ori cu care e pe punctul să se pricopsească Rusia lui Putin:
- „Liderii puternici contemporani, întrucât le vedem ascensiunea în timp real, rețin atenția prin cele mai umane trăsături ale lor. Am fost martorii lăcomiei și vanității lui Silvio Berlusconi, care a dus economia Italiei la pământ. Recunoaștem dorința disperată a lui Putin de a fi admirat sau cel puțin temut – de obicei, literal, pe cheltuiala țării sale. Totuși, distanța fizică îi face pe tâlhari să pară mai mari decât sunt ei în viața reală. (…) Putin, în imaginarul american, se transformase într-un strateg strălucit, într-un agent secret abil care complota la sfârșitul lumii occidentale. De fapt, Putin a fost și rămâne un om slab educat, incomplet informat, lipsit de curiozitate, a cărui ambiție este mult disproporționată în raport cu înțelegerea pe care el o are despre lume”. (Masha Gessen, Surviving autocracy, p. 52, Riverhead Books, 2020)
Episodul Ucraina și, în siajul său, episodul Armenia fac parte din lumea pe care, iată, vorba lui Gessen, nu o poate înțelege Putin.
Iar acum „sectorial” vorbind, tocmai traversăm o perioadă capabilă să demonstreze și faptul că dictatorul moscovit nu înțelege suficient nici ceea ce se petrece pe direcția Crimeea – o zonă spre care războiul avansează cu pași tot mai repezi… „armenesc” de repezi.
