<< Serviciile de informații occidentale știau că China îi ceruse Rusiei, la începutul lunii februarie, să nu invadeze decât după Jocurile Olimpice de iarnă de la Beijing. Nu vom ști niciodată despre ce anume au vorbit Vladimir Putin și Xi Jinping când s-au întâlnit, chiar înainte de deschiderea Jocurilor. Dar unele lucruri pot fi deduse din cronologia evenimentelor și acțiunilor Chinei >>, notează Nikkei Asia.
- O analiză semnată de Bilahari Kausikan, fost Secretar Permanent al Ministerului de Externe din Singapore.
<< În 4 februarie, Putin și Xi au emis o declarație comună în care au descris prietenia dintre Rusia și China ca fiind „fără limite” și nefiind „afectată de mediul internațional în schimbare și de schimbările circumstanțiale din țările terțe”.
Această ultimă frază are un ecou de rău augur, în lumina evenimentelor ulterioare.
La două zile după încheierea Jocurilor Olimpice, pe 22 februarie, Putin a recunoscut republicile separatiste Doneţk şi Lugansk, din regiunea Donbas, din Ucraina, şi a trimis „pacificatorii”. Pe 24 februarie a invadat Ucraina.
Așteptarea (cu declanșarea invaziei) până după Olimpiadă a trădat o oarecare măsură de coordonare.
Dar pe 19 februarie, la München, ministrul de externe Wang Yi a spus că suveranitatea, independența și integritatea teritorială a tuturor țărilor ar trebui respectate și protejate ca „o normă de bază a relațiilor internaționale” și că aceasta este „poziția consecventă, de principiu, a Chinei”, adăugând: „și asta se aplică în mod egal și Ucrainei”.
A mințit?
Diplomații buni spun rareori minciuni clare, în special minciuni care vor fi dezvăluite, în câteva zile, de evenimente. Wang Yi este un diplomat priceput. Invadarea Ucrainei de către Rusia i-a lăsat, pe el și pe alți diplomați chinezi, într-o postură extrem stânjenitoare (pentru acruatețe, în lb. eng. orig.: „with a great deal of egg dripping from their faces” – n.tr.)
China este sensibilă cu privire la sprijinul extern pentru „separatiștii” din Tibet, Xinjiang, Hong Kong și Taiwan. Diplomații chinezi s-au contorsionat în posturi ciudate și incomode, încercând să apere simultan principiile suveranității și integrității teritoriale și încălcarea gravă de către Rusia a acestor principii, în Ucraina.
Mă îndoiesc că Putin l-a mințit pe Xi. Tot ce am spus despre diplomație și minciună se aplică și mai puternic diplomației la nivel de summit. Odată pierdută, încrederea între lideri este greu de restabilit.
Dar tocmai din acest motiv, liderii vorbesc adesea oblic pentru a-și oferi spațiu de manevră. Și în timp ce liderii, ca și diplomații lor, nu spun adesea minciuni clare, nici nu sunt obligați să spună întregul adevăr și nimic altceva decât adevărul.
Xi ar fi putut fi făcut să creadă că „operațiunea militară specială” a Rusiei ar fi o operațiune limitată la o zonă gri, așa cum fusese cazul în Donbas, între 2014 și 2022. Sau Putin l-ar fi convins pe Xi că Rusia va câștiga rapid, așa cum reuise în Georgia, în 2008, și în Crimeea, în 2014. În ambele cazuri, răspunsul internațional fusese minim.
Este posibil să fi fost în joc un element de dorință sau de auz selectiv. Putin însuși ar fi crezut că aceasta ar fi o victorie rapidă, fără consecințe grave.
Inițial, China nu a încercat să-și evacueze cetățenii din Ucraina. Siguranța cetățenilor chinezi din străinătate este o problemă internă sensibilă. În ziua în care Rusia a atacat, ambasada chineză de la Kiev i-a sfătuit pe cetățenii chinezi să rămână acasă și să afișeze steagul chinez, probabil pentru că credea că acest lucru îi va ține în siguranță datorită relației strânse a Chinei cu Rusia. Dar a doua zi, ambasada le-a spus chinezilor să nu-și dezvăluie naționalitatea.
Pe măsură ce amploarea invaziei ruse a devenit clară și odată cu condamnarea internațională tot mai mare a unui război care nu se desfășura atât de ușor pe cât se anticipase, China a început să-și schimbe poziția.
Pe 25 februarie, Xi l-a îndemnat pe Putin să rezolve pe calea negocierilor problemele cu Ucraina.
Pe 1 martie, Wang Yi a vorbit cu ministrul de externe ucrainean și a spus că China este „extrem de îngrijorată de daunele aduse civililor” și a cerut din nou „o soluție prin negocieri”.
Pentru prima dată, China folosea termenul „război”, dar tot nu l-a folosit pe cel de „invazie” și nici nu a criticat Rusia.
Aceste ajustări de poziție nu sugerează o pre-cunoaștere detaliată a planurilor Rusiei. Chiar dacă era conștient de intenția Moscovei de a invada Ucraina, Beijingul a fost probabil luat prin surprindere de amploarea și ferocitatea ofensivei ruse și de răspunsul internațional. China este acum în situația de a face „damage control”.
China nu este într-un loc bun.
Analiștii superficiali cred, simplist, că, cu Occidentul preocupat de Ucraina, China se va bucura de mână liberă, așa cum a făcut-o în timpul războaielor din Irak și Afganistan. Dar de data aceasta, în război a intrat partenerul Chinei, Rusia, iar nu rivalul său, America.
Putin a revigorat ideea de „Occident” și a făcut ceea ce președinții americani nu reușiseră: să facă Europa să ia apărarea în serios. Peste noapte, Germania și-a dublat bugetul de apărare. Un Occident mai hotărât are implicații și pentru Taiwan.
Cu excepția cazului în care Moscova se retrage sau Beijingul critică agresiunea rusă, China va fi contaminată de asociere, alimentează anxietățile deja existente, pe care multe țări le resimt cu privire la comportamentul chinez, și complică relațiile cu SUA și Europa.
Economia Chinei încetinește. Beijingul trebuie să fie serios tulburat de incertitudinile pentru economia globală, care decurg din războiul din inima Europei. Sfera de aplicare a sancțiunilor este fără precedent. Cu aderarea la sancțiuni până și a neutrei Elveții, Rusia se poate întoarce doar către China. Poate că Beijingul nu vrea să arunce bani buni după bani răi, dar cu propriii săi oameni încă aplaudând Rusia, are puține opțiuni.
Putin a calculat greșit, iar China a urmărit orbește Rusia într-o fundătură strategică lipsită de o ieșire ușoară. Beijingul și Moscova sunt blocate unul cu celălalt, deoarece niciunul nu are niciun alt partener cu o greutate strategică semnificativă. Dependența în creștere a Rusiei față de China se poate dovedi la fel de mult un pasiv ca și un activ pentru Beijing. >>
