Dar trebuie să existe o cale mai bună!
În dimineața zilei de luni, israelienii s-au trezit din nou în sunetul sirenelor, în confuzie și cu viața normală suspendată. Zborurile au fost anulate. Școlile au fost închise. Afacerile din anumite părți ale țării și-au închis porțile. Milioane de oameni s-au aflat într-o stare de incertitudine, oscilând între rutină și situație de urgență, neștiind dacă asistă la o nouă escaladare limitată sau la începutul unui război regional mult mai amplu.
S-a dovedit a fi prima variantă – cu excepția comunităților din nordul Israelului, care continuă să se confrunte cu tiruri sporadice de rachete, așa cum se întâmplă de aproape trei ani.
Declanșatorul imediat fusese o nouă lovitură israeliană în cartierul Dahiyeh din Beirut, bastionul Hezbollah, în ciuda unui armistițiu deja fragil între Israel și Liban. Iranul a ripostat prin atacuri împotriva Israelului. Israelul a lovit apoi Iranul. Timp de câteva ore tensionate, s-a răspândit teama că regiunea alunecă spre o confruntare directă și necontrolată între Israel, Iran și Hezbollah. Abia după ce Trump a avertizat public ambele părți să facă un pas înapoi, situația a părut să se stabilizeze.
Acest lucru a ridicat o întrebare fundamentală: ce anume fusese realizat, de fapt? Dacă atacul ar fi schimbat în mod fundamental echilibrul strategic în raport cu Hezbollah, s-ar fi putut susține cel puțin că existase o logică militară dură în spatele riscului asumat. Dacă ar fi prevenit un atac major, ar fi paralizat capacitățile operaționale ale Hezbollah sau ar fi modificat semnificativ situația de pe câmpul de luptă, atunci poate că escaladarea ar fi putut fi justificată.
Însă pentru mulți observatori a părut că atacul realizase foarte puțin din punct de vedere strategic, în timp ce a implicat riscuri considerabile pe plan politic și diplomatic. „Nu înțeleg nici strategia, nici tactica”, a remarcat ulterior Nir Dvori, principalul analist militar al Canalului 12.
Tot mai mulți se tem că țara este prinsă într-un ciclu perpetuu de acțiuni militare tactice, fără o strategie politică coerentă pe termen lung. Hezbollah rămâne profund înrădăcinat. Iranul rămâne hotărât să își susțină aliații și grupările proxy din regiune. Iar fiecare atac care afectează civili libanezi riscă să reînvie narațiunea preferată a Hezbollah: că doar această organizație protejează Libanul de agresiunea israeliană.
Exact în momentul în care o mare parte a societății libaneze începuse să considere Hezbollah o calamitate pentru Libanul însuși, Israelul a riscat, neintenționat, să consolideze din nou legitimitatea internă a organizației.
Pe lângă această anxietate, există și percepția tot mai răspândită că Washingtonul și Ierusalimul s-ar putea să nu mai împărtășească aceleași interese imediate. Trump pare din ce în ce mai dornic să obțină stabilitate regională, pe fondul presiunilor politice interne și al preocupărilor economice tot mai mari. Netanyahu, confruntat în țară cu sondaje dezastruoase și cu o profundă neîncredere publică, este perceput de mulți israelieni ca având de câștigat politic din prelungirea stării de urgență și a crizei permanente.
Poate că cel mai sumbru aspect al vieții politice israeliene din 2026 nu îl reprezintă doar războaiele în sine, ci erodarea încrederii publice — faptul că milioane de israelieni nu mai exclud posibilitatea ca deciziile privind securitatea națională să fie influențate și de nevoia lui Netanyahu de supraviețuire politică. Acest lucru nu este normal.
Rădăcinile acestei crize se întind pe mai bine de patru decenii. Povestea începe în 1982, când Israelul a invadat Libanul pentru a expulza Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), după ani de atacuri transfrontaliere. OEP a fost în cele din urmă împinsă afară din Beirut, însă vidul lăsat în urmă a dat naștere la ceva mult mai redutabil: Hezbollah, o miliție jihadistă șiită susținută, înarmată și finanțată de teocrația nou instaurată în Iran. Ceea ce începuse ca o forță de gherilă care lupta împotriva prezenței israeliene în sudul Libanului s-a transformat treptat în cel mai puternic proxy regional al Teheranului și în cea mai puternică forță militară nestatală din lume.
După retragerea din Beirut și din mare parte a Libanului, Israelul a menținut o îngustă „zonă de securitate” în sud, argumentând că aceasta era necesară pentru protejarea comunităților din nordul Israelului împotriva infiltrărilor și atacurilor cu rachete. Însă ocupația a devenit profund nepopulară în interiorul Israelului. Hezbollah a purtat un război de uzură neîncetat, folosind bombe amplasate pe marginea drumurilor, ambuscade și atacuri cu rachete împotriva trupelor israeliene și a aliaților lor libanezi. Până la sfârșitul anilor 1990, Israelul pierdea aproximativ douăzeci și ceva de soldați pe an într-un conflict pe care mulți israelieni îl considerau istovitor și imposibil de câștigat.
În 2000, prim-ministrul Ehud Barak a ordonat în cele din urmă o retragere unilaterală din Liban. Israelul spera că retragerea va pune capăt conflictului și va priva Hezbollah de justificarea sa pentru lupta armată. În schimb, Hezbollah și-a declarat victoria, s-a consolidat de-a lungul frontierei și a continuat provocările și incursiunile periodice.
Apoi a venit anul 2006. După un raid transfrontalier al Hezbollah în urma căruia au fost uciși și răpiți soldați israelieni, Israelul a lansat o invazie masivă și o campanie aeriană în Liban. Războiul de 34 de zile a devastat infrastructura libaneză, a ucis peste 1.000 de libanezi — mulți dintre ei civili — și a lăsat părți ale nordului Israelului sub tir constant de rachete. Hezbollah a demonstrat un nivel de sofisticare militară care i-a șocat pe planificatorii israelieni, supraviețuind asaltului și continuând să lanseze mii de rachete adânc în teritoriul Israelului.
Războiul s-a încheiat cu Rezoluția 1701 a Consiliului de Securitate al ONU, care a consolidat rezoluțiile anterioare care cereau dezarmarea Hezbollah și afirmarea suveranității statului libanez asupra sudului țării. Pentru o scurtă perioadă, în Israel unii au crezut că Hezbollah a fost descurajat.
Însă liniștea era înșelătoare. În următoarele două decenii, Hezbollah a devenit exponențial mai puternic, ajutat de Iran și călit în războiul civil din Siria. Organizația a acumulat un arsenal uriaș de rachete și a evoluat în ceea ce mulți analiști consideră a fi cel mai puternic actor militar nestatal din lume.
Apoi a venit 7 octombrie 2023. La doar câteva zile după atacul Hamas asupra Israelului, Hezbollah a deschis un al doilea front din Liban, lansând rachete, drone și proiectile antitanc asupra nordului Israelului. A urmat un lung război de uzură care a golit comunitățile de la frontieră de ambele părți și s-a transformat treptat într-una dintre cele mai grave crize regionale din ultimele decenii.
Iar acum dilema centrală rămâne nerezolvată.
Noua conducere a Libanului — inclusiv președintele Joseph Aoun și prim-ministrul Nawaf Salam — recunoaște tot mai mult că Hezbollah a devenit o povară catastrofală pentru statul libanez. Însă Forțele Armate Libaneze rămân prea slabe pentru a înfrunta direct organizația. Israelul insistă că rezoluțiile ONU, ignorate ani în șir, nu au fost implementate. Criticii din străinătate acuză Israelul — spre indignarea multora — de agresiune, în timp ce alții susțin că adevărata tragedie este faptul că Libanul a fost, în esență, ținut ostatic timp de decenii de o miliție proxy susținută de Iran.
Așadar, ce urmează? Poate Hezbollah să fie cu adevărat desființată fără un nou război interminabil? Poate Libanul să-și recapete suveranitatea? Pot forțele externe să ajute la stabilizarea țării? Sau este Israelul condamnat la încă un ciclu de „cosit gazonul” — operațiuni militare periodice fără o rezolvare strategică de fond?
