Pierderea unui port-cheie din Mediterană ar putea afecta grav marina rusă, notează The Economist.
<< De 50 de ani, poziția strategică a Rusiei în Mediterană a fost legată de dinastia Assad, din Siria. În 1971, Hafez al-Assad – tatăl lui Bashar, dictatorul Siriei până săptămâna trecută – a devenit președintele țării. Și tot în acel an, Uniunea Sovietică a semnat un acord cu Siria pentru a închiria un port la Tartus, pe coasta siriană. Această prezență militară de durată a Rusiei atârnă acum de un fir de ață, în urma prăbușirii rapide a regimului Assad. Kremlinul pare să fi evitat o plecare panicată și dezordonată, însă este probabil ca influența sa pe flancul sudic al NATO să se diminueze.
Pentru Rusia, Siria fusese un partener important cu mult înainte ca războiul civil să o destrame. „Această bază este esențială pentru noi”, declara Viktor Cirkov, comandantul marinei ruse la acea vreme, în 2012. „Ea funcționează și va continua să funcționeze”.
Amprenta Rusiei în Siria s-a extins dramatic în 2015, când a intervenit pentru a salva regimul lui Assad de avansul rebelilor. Rusia a trimis avioane de luptă la baza aeriană Hmeimim, mai la nord, în Latakia, de unde a bombardat rebelii, și forțe navale la Tartus, care ieșise din uz în mare parte în anii 1990. Portul Tartus nu a fost încă evacuat, deși, până pe 9 decembrie navele de război ruse se aflau la aproximativ 8 km vest de port, departe de pericol, conform imaginilor satelitare analizate de MT Anderson, un observator de nave pe X. (Separat, marina israeliană a declarat pe 10 decembrie că a folosit rachete anti-navă pentru a distruge nave de război siriene în jurul golfului Minet el-Beida și al portului Latakia.)
Un purtător de cuvânt al Kremlinului a declarat că Rusia a luat „măsurile necesare pentru a stabili contacte în Siria cu cei capabili să asigure securitatea bazelor militare”. Una dintre aceste măsuri pare să fie un ton mai conciliant față de cei pe care Rusia îi bombardase odată: mass-media rusă s-a grăbit să treacă de la a-i descrie pe rebeli drept „teroriști” la a-i cataloga drept „opoziția armată”. Hayat Tahrir al-Sham (HTS), cel mai puternic grup rebel, „a adoptat un ton pragmatic și pare să își mențină deschise opțiunile de implicare”, spune Michael Kofman, de la Carnegie Endowment for International Peace.
Este posibil ca grupul să permită Rusiei să păstreze baza în schimbul armelor, sprijinului diplomatic sau altui quid pro quo. Totuși, mai probabil este ca orice înțelegere să fie una temporară. Rusia „negociază termenii”, spune Kofman, dar se află pe cale de a se retrage. „Într-un fel sau altul, Moscova va trebui probabil să-și abandoneze bazele din Siria”.
Dacă Rusia va primi în cele din urmă ordinul de retragere, acest lucru ar avea un impact major asupra posturii sale navale. Prezența Rusiei la Tartus a fost modestă, notează Frederik Van Lokeren, fost ofițer naval belgian – doar câteva submarine, fregate și corvete – însă aceste nave erau echipate cu rachete cu rază lungă de acțiune, capabile să lovească ținte NATO din sudul Europei, iar portul a servit drept trambulină pentru puterea navală rusă într-o zonă, estul Mediteranei, unde forțele NATO au avut de obicei o prezență minimă. Rusia a putut trimite grupuri de nave spre sud, știind că acestea se puteau odihni, repara și realimenta pe parcurs. Tartus a devenit deosebit de important ca hub logistic după invazia Rusiei în Ucraina, în 2022, când Turcia a restricționat accesul în Marea Neagră și al flotei ruse de acolo.
Fără Tartus, operațiunile navale ale Rusiei în Mediterană vor deveni probabil mai scurte, mai costisitoare și mai sporadice. Există puține alternative atractive. E puțin probabil ca Algeria și Egiptul, două gazde potențiale, să accepte forțele ruse, notează Van Lokeren, de teama consecințelor geopolitice. Rusia a purtat discuții cu Sudanul pentru construirea unei unități navale acolo, dar Port Sudan nu dispune de infrastructura necesară. Prin urmare, sugerează el, Rusia s-ar putea orienta spre Tobruk, în Libia. Portul este controlat de Khalifa Haftar, un lider militar libian care a menținut de mult timp legături strânse cu Rusia și a primit nave rusești în trecut, inclusiv un crucișător și o fregată chiar în vara acestui an. Totuși, fără dezvoltarea infrastructurii pe uscat, aceste ancoraje ar fi doar o umbră palidă a ceea ce reprezintă Tartus.
Pierderea bazei Hmeimim ar fi, de asemenea, o lovitură, deși una mai puțin gravă. Baza aeriană a fost un hub important pentru puterea aeriană a Rusiei. Este „plasată perfect” între Rusia și Africa, permițând Rusiei să sprijine forțele de mercenari în Libia, Sudan, Republica Centrafricană și Mali, notează John Foreman, fost atașat al Apărării britanice la Moscova. În 2017, Siria a acordat Rusiei un contract de închiriere pe 49 de ani pentru baza Hmeimim, iar pistele sale au fost extinse pentru a găzdui aeronave mai mari. Acest lucru a permis, de asemenea, utilizarea bazei ca trambulină pentru bombardierele strategice ruse, care au fost folosite pentru a simula atacuri cu rachete antinavă împotriva grupului de lovitură al portavioanelor britanice în Mediterană, în 2021, notează Foreman. Cu toate acestea, baza siriană ar fi relativ ușor de înlocuit. Rusia încă mai are trei baze aeriene alternative pe care le poate folosi în Libia, argumentează Kofman, care adaugă că personalul și echipamentele par să fie deja în curs de retragere de la Hmeimim.
Acum nouă ani, intervenția Rusiei în Siria a marcat revenirea sa ca putere militară majoră dincolo de granițele Europei. Imediat după invadarea estului Ucrainei și anexarea Crimeei, cu un an înainte, Vladimir Putin a intervenit pentru a-și salva aliatul printr-o demonstrație decisivă de forță aeriană, la mii de kilometri de casă. Evenimentele din ultima săptămână marchează o răsturnare bruscă a sorții. Căderea lui Assad „reprezintă o lovitură majoră pentru visul lui Putin de a face din Rusia un jucător global într-o lume multipolară, post-occidentală”, scrie Sabine Fischer de la think-tank-ul SWP din Berlin.
Mulți ruși influenți par să fi ajuns la aceeași concluzie. Noii conducători ai Siriei „dau impresia că sunt raționali și civilizați”, a scris Fiodor Lukianov, un analist apropiat de Kremlin, adăugând că „prioritatea absolută” a Rusiei este Ucraina. Rusia, a concluzionat el, ar fi mai bine să rămână o putere regională, concentrată pe Europa. „Moscova nu dispune de suficiente forțe militare, resurse, influență și autoritate pentru a interveni eficient prin forță în afara fostei Uniuni Sovietice”, a fost de acord Ruslan Puhov, un expert de la think-tank-ul CAST, din Moscova, ce are legături strânse cu establishment-ul de apărare. Rusia a câștigat rapid, dar a eșuat în a-și consolida victoria din punct de vedere politic. „Au trecut și americanii prin asta înainte, în Irak și Afganistan”, a scris Puhov, „dar rușii, conform tradiției noastre naționale, trebuie neapărat să calce pe aceeași greblă”. >>
Căderea lui Assad: puterea uluitoare a consecințelor neintenționate
