Ar putea urma mullahii din Iran?
Duminică dimineață, ofensiva fulgerătoare a rebelilor sirieni s-a încheiat cu căderea dramatică a Damascului, marcând prăbușirea regimului lui Bashar al-Assad după 13 ani de război civil devastator. Este unul dintre cele mai semnificative momente din istoria recentă a Orientului Mijlociu și a fost declanșat de un lanț de evenimente pe care puțini le-ar fi putut anticipa, cu atât mai puțin Hamas și Israel, al căror conflict a jucat, fără să vrea, un rol esențial. Acum începe partea dificilă, în care Orientul Mijlociu fie se îmbunătățește, fie se înrăutățește și mai mult.
Căderea lui Assad este un memento dureros al modului în care consecințele neintenționate modelează istoria. Israelul și Occidentul au fost mult timp ambivalenți cu privire la soarta lui Assad. Este un dictator sângeros care a folosit arme chimice împotriva propriului popor, care a provocat moartea a sute de mii de oameni, dar controlul său asupra Siriei oferea previzibilitate și, într-un fel, o stabilitate tacită într-o regiune volatilă.
Și, în mod crucial, coaliția formată împotriva lui Assad părea dominată de islamiști – și, s-o recunoaștem, Occidentul urăște islamismul politic încă de când mullahii din Iran au orchestrat criza ostaticilor americani acum 45 de ani. Aceasta este, în esență, teoria „Ciocnirii civilizațiilor” a lui Samuel Huntington. Este reală.
În categoria consecințelor neintenționate, capacitatea lui Assad de a se menține la putere atât de mult timp se bazase în mare măsură pe Hezbollah, miliția susținută de Iran, care, până de curând, fusese una dintre cele mai puternice armate non-statale din lume. Însă Hezbollah a fost zdrobit de Israel în recentele lupte din Liban — și probabil nu este o coincidență faptul că ofensiva decisivă a rebelilor a avut loc imediat după aceea.
Destrămarea poate fi urmărită până la catastrofalul asalt din 7 octombrie 2023, comis de Hamas asupra Israelului, în care gruparea teroristă palestiniană, susținută de Iran, a masacrat 1.200 de persoane și a răpit aproximativ 250, ducându-i în Gaza. Acest atac a declanșat un răspuns israelian fără precedent, care a sfârșit prin a decima „Axa Rezistenței” condusă de Iran.
În Gaza, Israelul a demontat sistematic conducerea Hamas (provocând, în același timp, pagube îngrozitoare populației civile din Gaza). În Liban, Hezbollah a decis să intensifice conflictul, lansând atacuri cu rachete timp de peste un an, începând imediat după invazia Hamas, suferind și ea pierderi devastatoare.
În Siria, loviturile israeliene asupra activelor iraniene au slăbit și mai mult poziția lui Assad, care transformase țara într-o arteră principală pentru livrările de arme iraniene către Hezbollah în Liban. Aceste atacuri au vizat depozite de arme, baze iraniene și rute logistice esențiale, degradând sever capacitatea Teheranului de a-și susține proxy-urile. Efectul cumulativ al acestor acțiuni a lăsat „Axa Rezistenței” fragmentată, demoralizată și slăbită.
Mai mult, Iranul, arhitectul acestei alianțe regionale, a fost grav expus, iar loviturile aeriene israeliene i-au slăbit apărarea aeriană. Proxy-urile sale sunt fracturate, iar credibilitatea sa ca jucător regional de putere este în ruine.
Prăbușirea lui Assad slăbește și influența Rusiei în Orientul Mijlociu, deoarece Moscova a fost un susținător-cheie al regimului său. Pentru Israel, această situație este o sabie cu două tăișuri. Demantelarea „Axei Rezistenței” reprezintă o victorie strategică, dar riscurile sunt considerabile. Forțele rebele care controlează acum Siria sunt dominate de grupuri cu legături cu ideologii extremiste, inclusiv Hayat Tahrir al-Sham, o organizație cu rădăcini în al-Qaeda. Aceasta ridică spectrul unei Sirii care devine un stat eșuat sau, mai rău, un bastion terorist.
În plus, căderea lui Assad ar putea atrage noi puteri în vidul de putere din Siria. Turcia, Rusia și alții ar putea să-și afirme influența, destabilizând și mai mult regiunea. Pentru Israel, miza este enormă. Haosul ar putea să se extindă în Libanul și Irakul vecine, iar nicio putere militară nu poate izola complet Israelul de efectele secundare ale unei Sirii fracturate.
În toiul acestui haos, trebuie să ne amintim o ironie. Inițial, opoziția față de Assad era formată din rebeli liberali care își doreau o Sirie democratică – Armata Siriană Liberă. În cele din urmă, ceea ce i-a pecetluit soarta lui Assad a fost decizia sa calculată, din 2011, de a elibera deținuți islamiști din închisorile sale. Spera că astfel va discredita opoziția, făcând-o inacceptabilă pentru Occident; a crezut că va putea „călări tigrul”. Acum, acel tigru l-a devorat.
Teama și ura globală față de islamism împiedică o celebrare autentică a prăbușirii unui dictator sângeros. Multe guverne se întreabă acum care sunt intențiile grupului Hayat Tahrir al-Sham, în ciuda faptului că acesta s-a distanțat de al-Qaeda în ultimii ani. Din acest motiv, Israelul a atacat depozite de arme chimice din Siria, temându-se că acestea ar putea cădea în mâini islamiste, și a capturat o secțiune strategică a vârfului muntelui Hermon.
Unii cred că țările NATO vor interveni discret pentru a încerca să proiecteze o realitate post-Assad care să fie acceptabilă și stabilă.
Statele Unite, însă, se îndreaptă spre un cadru mental izolaționist. Președintele ales, Donald Trump, a susținut că aceasta „nu este lupta noastră”. Dar gândiți-vă din nou: puține lucruri sunt astăzi mai importante decât prevenirea transformării Siriei într-un refugiu terorist pentru jihadul global.
Prăbușirea regimului Assad este un moment monumental, nu doar pentru Siria, ci pentru întregul Orient Mijlociu. Subliniază nepermanența chiar și a celor mai înrădăcinate autocrații. Dictatura baathistă a lui Assad, aparent inexpugnabilă timp de decenii, s-a prăbușit. Mulți din regiune se întreabă: oare următoarea ar putea fi teocrația islamică din Iran, detestată de propriul său popor și văzută ca un cancer asupra lumii?
De ce nu? Și chiar mai mult: să îndrăznim să sperăm că ulterior și Putin, care i-a oferit azil lui Assad, va avea aceeași soartă ca noul său oaspete? Astfel de aspirații sunt demne de anul 2025. Nu fiecare evoluție trebuie să fie negativă. Și nu fiecare băiat bun trebuie să termine pe ultimul loc.
