Evitarea convocării în Rusia a devenit și mai dificilă: noile norme referitoare la citările electronice vor afecta nu numai recruți, ci și rezerviști. În același timp, sistemul nu face față nici măcar celor deja mobilizați: plângerile legate de lipsa pregătirii, echipamentului și incompetența completă a comandanților nu contenesc. The Insider a discutat cu militarii ruși și rudele lor și a aflat în ce constă „pregătirea” noilor recruți, cum sunt aruncați în asalturi suicidare, uitați în păduri și lăsați să aștepte fără hrană și asistență medicală.
Lipsa pregătirii: „În toate săptămânile s-au îmbătat și au dormit”
Potrivit surselor deschise, în Ucraina s-a confirmat moartea a aproape 20.000 de militari ruși, ceea ce depășește oficial pierderile recunoscute ale Uniunii Sovietice în zece ani de război în Afganistan. Iar 20.000 sunt doar cei ale căror nume au fost identificate, numărul real putând fi de două ori mai mare. Americanii estimează că ar putea ajunge la 200.000 de persoane, incluzându-i aii nu doar pe cei uciși, ci și pe cei răniți, luați prizonieri sau dispăruți fără urmă. Confruntat cu lipsa de militari experimentați, comandamentul rus îi trimite pe linia frontului nu numai bărbați care serviseră în armată cu câțiva ani în urmă, ci și oameni cu specialități complet nepotrivite, care au fost în rezervă sau care nu au servit deloc.
În majoritatea cazurilor, pregătirea celor mobilizați înainte de trimiterea lor în Ucraina se limitează la câteva focuri de armă trase cu mitraliera sau nu se desfășoară deloc. La ce a dus această situație, s-a văzut cu ocazia asaltului asupra fortificațiilor de la Avdiivka, efectuat de mobilizați din regiunea Irkuțk, după care și alți militari au început să declare că li se ordonase intrarea în luptă fără pregătire. S-ar putea presupune că transferul urgent în Iad al mobilizaților nepregătiți a fost cauzat de ofensiva majoră începută în februarie și că anterior totuși se efectua pregătirea. Dar nu este așa: printre recruți, lipsa de pregătire este o practică obișnuită a comandamentului rus încă de la începutul războiului.
Expertul militar Pavel Luzin remarcă faptul că mobilizarea din Rusia a vizat oameni nemotivați și în mare parte neinstruiți: „Au recrutat dintre cei care nu doreau să lupte (altfel s-ar fi dus ca voluntari), dar care erau suficient de proști, supuși și intimidați încât să nu poată evita asta. Acești oameni sunt inutil de instruit. Degradarea intelectuală și morală a armatei ruse, prin implicarea acestor cadre, este o direcție veche a Kremlinului, care continuă de cel puțin două decenii. La aceasta se adaugă refuzul reformei educației militare în 2011 și degradarea generală a sistemului de educație școlară rusesc. Cu alte cuvinte, în trupele terestre și în Forțele Aeriene ale Rusiei, printre ofițeri, sergenți și soldați contractuali predomină rebuturile sistemului de educație școlară, care se remarcă prin obediența lor”.
Potrivit spuselor lui Luzin, perioada completă de pregătire a unui soldat pentru acțiunile de luptă ar trebui să fie de cel puțin jumătate de an, dar în armata rusă chiar și normele oficiale permit trimiterea pe front recruților mai devreme.
„Durata standard de pregătire a unui soldat, în armata rusă, este de patru luni. Aceasta este insuficientă chiar și în cazul unui instruiri intensive, dar este stabilită prin Regulamentul privind serviciul militar, conform căruia recruții pot fi trimiși la război după patru luni de serviciu. În realitate, perioada adecvată de pregătire a unui soldat variază între 6 și 12 luni, în funcție de specialitate și în condițiile în care dispui de comandanți juniori competenți. Deoarece mobilizații au fost în rezervă doar formal, aceștia și-au pierdut toate cunoștințele și abilitățile dobândite anterior. Aceștia sunt practic recruți la același nivel”.
Dar chiar și acele patru luni de pregătire prevăzute de stat se transformă într-o farsă.
Iaroslav, care a servit într-o unitate militară din Cebarkul, pe bază de contract, povestește că poligonul unde ar fi trebuit să se desfășoare pregătirea mobilizaților a fost transformat în tabără de corturi, iar toată „instrucția” s-a transformat în permanente băute: „La începutul lunii ianuarie, din unitatea noastră a avut loc o plecare masivă în Ucraina – aproape întreaga bază a fost golită. Erau opt mii de mobilizați, acum nu a rămas nimeni, doar literalmente trei infirmi și jumătate. Înainte de asta, toți mobilizații trăiseră în corturi, pe poligon, nu departe de bază, iar obligațiile lor țineau de treburile casnice – fie la serviciul de pază, fie la curățenie, dar nu era vorba de pregătire. Când au primit 200.000 de ruble pe card, parcă au înnebunit. Ca să nu încerce să plece, li s-a permis să strângă bani și să închirieze o gazelă (mașină de marfă – n.tr.). Cu ea, li se aducea mâncare în fiecare zi, pe care o doreau. În pachetul standard erau băuturile alcoolice, țigări și carne. În fiecare zi, gazela era plină până la refuz în fiecare zi”.
Iaroslav povestește că, în cele din urmă, după câteva luni, mobilizații au fost trimiși în Ucraina fără pregătire: „Timp de două-trei luni, doar au mâncat și au băut, iar apoi i-au trimis în Ucraina cu o această pregătire minunată. Nu i-am văzut niciodată trăgând cu arma sau făcând ceva. Printre mobilizați erau și oameni care făcuseră stagiul militar cu mulți ani în urmă, dar situația lor era aceeași: niciunul dintre ei nu a ținut vreodată un automat în mână și nici nu a trăit în condiții spartane. Maximul la care se puteau descurca în serviciul militar obligatoriu era să lucreze ca încărcător-descărcător sau paznic”.
Din cauza lipsei pregătirii și a echipamentului de luptă, după doar două săptămâni au mai rămas în viață doar câțiva dintre cei 500 de mobilizați. Iar Iaroslav povestește că supraviețuitorii sunt adesea trimiși din nou pe front: „Am sosit la Cebarkul, am făcut cunoștință cu câțiva dintre cei mobilizați, iar după câteva zile i-au trimis în Ucraina. Au fost trimise, în total, două grupuri: unul de 500 de oameni, iar altul de 300. După aceasta au trecut câteva săptămâni și îi văd din nou în unitate. Toți stau beți lângă magazin. M-am apropiat să întreb de ce sunt acolo, iar ei au spus că după două săptămâni de la trimiterea lor acolo, toți au fost uciși și doar nouă au rămas în viață. Din cei 500 de oameni. Le dăduseră puști ruginite, produse în anii ’70-’80. De obicei, mobilizaților nu li se permite să meargă pe tehnică. În două săptămâni, toți au fost bombardați, comandanții i-au lăsat, iar ei au rămas și nimeni nu le-a permis să plece. După ce toți au fost transformați în carne acolo, au fugit și s-au întors la baza din Cebarkul. De obicei, astfel de oameni sunt luați și ținuți într-un beci undeva. Probabil așteaptă ca ei să se răzgândească și să fie de acord să meargă din nou în Ucraina. Acum, din păcate, poți încasa gloanțe atât de la ai tăi, cât și de la străini”.
La început, s-a încercat compensarea pierderilor mari din rândurile armatei prin transferul militarilor contractuali și doar mai târziu au început să trimită și mobilizați. Potrivit lui Iaroslav, pregătirea lor este similară cu abilitățile mobilizaților din unitatea din Cebarkul: „Înainte de transferul în Cebarkul, servisem în Tadjikistan. Am mers acolo pentru că mi s-a spus că de acolo nu se trimit oameni în Ucraina, dar ulterior s-a dovedit că trimit pe toată lumea. Iar acum, ceva similar se întâmplă cu mobilizații acolo. Am vorbit cu băieții cu care m-am împrietenit în Tadjikistan, și ei au spus că recent au trimis acolo aproximativ două sute de mobilizați. Baza din Tadjikistan fusese întotdeauna destinată militarilor contractuali, încă nimeni nu înțelege ce fac ei acolo. Tadjikistan este totuși un stat islamic, cu propriile sale obiceiuri și cultură. La început ni s-a citit o întreagă lecție despre cum să ne comportăm corect. Dar asta nu se aplică mobilizaților, pentru că lor li se aduce carne și băutură în fiecare zi, din oraș”.
Toate pe propria cheltuială: „Toată compania a făcut chetă pentru un UAZ”
Absența pregătirii se combină cu dispozițiile conducerii de a se echipa și chiar de a repara tancurile pe cheltuiala lor. Mesajele despre lipsa echipamentului pentru mobilizați au început să apară chiar din primele zile ale declarării mobilizării „parțiale”. Dar în realitate, situația este și mai rea: pe lângă achiziționarea echipamentului, mobilizaților li se cere să contribuie și pentru tehnică de luptă. Potrivit lui Anatoli, după ce a fost transferat în unitate, pregătirea sa a constat în câteva trageri cu pușca automată, dar întreaga companie a fost obligată să contribuie pentru un UAZ – ca să aibă cu ce să meargă după transferul în Ucraina:
- „M-au luat polițiștii de la intrarea în bloc, mi-au spus că eram căutat de patru zile. Când m-au adus la biroul de recrutare, mi-au explicat că nu trebuie să semnez nimic, fusese semnat totul în locul meu. Nu aș fi făcut asta niciodată de bunăvoie. În final, am fost trimis într-o unitate în Penza. Nu am avut parte de prea multă pregătire, uneori ne-au dus la poligon să tragem de câteva ori – și atât. Am realizat că dacă mă trimit în Ucraina, acolo o să mor. Am realizat că nu-mi trebuie toate astea – viața e mai valoroasă și am o familie. După o lună, m-am dus la spital, cu dureri de spate – avusesem odată o fractură de vertebră. Mi s-a dat o trimitere la o comisie medicală militară și am fost internat. În timpul șederii mele în spital, comandantul supriorul meu imediat, un sergent major, m-a sunat și m-a rugat să cumpăr un UAZ și o Niva pentru nevoile detașamentului nostru, astfel încât unitatea noastră să poată călători și transporta muniție și alte materiale în Ucraina. Tocmai urma să fiu externat și am decis să mă ocup de achiziție în timpul celor zece zile de recuperare. Însă totul a decurs cu totul altfel. Când m-am întors la școala de artilerie – unde fusese mutată temporar unitatea – maiorul mi-a spus că mâine plec să omor. În cele din urmă, a doua zi am sărit gardul și am plecat acasă, la familia mea. Dar m-am gândit că totuși ar fi mai bine să cumpăr UAZ-ul, pentru a evita problemele în unitate. Am închiriat un apartament în Penza și am început să caut un UAZ. Pentru mașină, am strâns bani cu toată unitatea și i-am transferat soției comandantului nostru aproximativ 250.000 de ruble. Cu toate acestea, când m-am întors, mi s-a spus că mi s-a deschis dosar pentru părăsirea neautorizată a unității. În acel timp, am fost absent doar o perioadă scurtă de timp și am cumpărat mașina așa cum mi-a cerut comandantul. UAZ-ul l-am lăsat acolo, apoi a fost transportat în Voronej și de acolo în Ucraina. Mi s-a stabilit o comisie medicală militară suplimentară (VVK). Acolo mi s-a atribuit categoria A, ceea ce, având în vedere problemele mele de sănătate, este de neînțeles. O colegă mi-a spus că nu e nimic grav, că rudele mele vor plânge doi ani și apoi vor uita. Acum locuiesc într-un apartament închiriat, iar procesul în cazul meu încă se desfășoară și, tehnic, sunt înrolat în unitatea mea. Recent, m-au sunat și mi-au spus că trebuie să mă întorc acolo. Avocatul meu a confirmat acest lucru și m-a sfătuit să merg la unitate. Dar încercăm să ajungem la o înțelegere pentru a nu locui acolo. Nimeni nu ar vrea să rămână într-un loc ca acela, totul este foarte neplăcut acolo. Băieții petrec toată ziua și se formează seara. Cam asta e rutina. Nu am avut exerciții de mult timp, deoarece se presupune că le-am făcut demult. Probabil se referă la cele câteva situații când ne-au dus să tragem. Dar când am fost acolo ultima dată, un colonel ne-a vizitat și a făcut o inspecție, arătându-ne ce ne vor da când vom fi trimiși în Ucraina. După aceea, cu siguranță, băieților li s-a dat ceva, dar cu siguranță nu din exemplarul văzut de noi”.
Ordine suicidare: „Mulți au fost șocați de obuze, unuia i-a zburat o jumătate din cap”
Armata rusă suferă pierderi din cauza lipsei de motivație a personalului militar și a deficitului de înțelegere privind sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească pe teritoriul Ucrainei. Majoritatea nu doar că nu vor să devină material de consum, dar nici nu pot și nici nu vor să ucidă. Aceste sentimente sunt întărite atunci când așteptările multor recruți nu sunt îndeplinite: ei speră să fie sub îndrumarea militarilor profesioniști, să fie instruiți, dar sunt aruncați direct în linia frontului.
În mass-media au fost prezentate de mai multe ori exemple despre cum comandamentul rus trimite intenționat soldați în atacuri suicidare, în zona Marinka, în regiunea Donețk, pentru a identifica pozițiile de tragere ale Forțelor Armate Ucrainene și apoi să-i lovească pe ucraineni cu artilerie sau cu mine. Exact într-o astfel de situație s-a aflat fratele Ekaterinei, când a fost trimis în DNR (autoproclamata Republică Donețk – n.tr.). El și alți mobilizați – fără nicio pregătire sau instrucțiuni – au fost aruncați în luptă la Marinka. După aceasta, militarii au refuzat să mai participe la acțiunile de luptă.
- „M-a sunat fratele meu și mi-a zis: ‘Ni s-a dat ordin să mergem. Ce să fac? Am 20 de minute ca să iau o decizie. Risc să fiu judecat pentru nerespectarea ordinului’. Pentru mine a fost o surpriză. Credeam că el nu participă la niciun fel de lupte, ci doar se antrenează. Când l-au trimis în Donețk, i-am scris imediat să nu se implice în nimic și să nu meargă nicăieri. Dar fratele meu a spus că pur și simplu îl duc la un antrenament de trei luni. Atunci am înțeles imediat că ceva nu era în regulă aici. Înainte de acest apel, el fusese în Lisiceansk, pregătind tranșee pentru alți băieți. Li s-a spus că îi vor duce pe linia a treia, dar în realitate, arăta așa: de o parte Forțele Armate Ucrainene, de cealaltă parte rușii, iar în mijloc băieții pe care i-au adus să sape, expuși la bombardamente constante. Fratele meu a povestit că nici măcar nu li s-au dat lopeți. Li s-a spus doar să stea și să aștepte până când vor veni materialele. În final, i-au împărțit în grupuri mici, de câțiva oameni. Au găsit case abandonate și s-au stabilit acolo pentru a aștepta conducerea. Nu aveau mâncare, nici măcar biscuiți uscați. Au sigilat ferestrele, au spart podelele și au săpat o mică groapă pentru a se ascunde în caz de bombardament. Au trebuit să sape cu linguri de voiaj. După două zile au luat o mașină, au mers la piață și au cumpărat mâncare, apă, cuie și lopeți. S-au întors înapoi și au trăit astfel încă o săptămână și jumătate. Apoi au venit după ei, le-au dat cinci minute să se pregătească și i-au dus înapoi la Donețk, iar apoi direct pe front – mai întâi în Alexandrovka, apoi în Marinka. Fratele meu este parașutist de asalt și grupa lui trebuia să captureze o anumită poziție, dar de fapt încercau doar să supraviețuiască. Unii s-au ascuns în păduri, mulți au fost răniți, unul a fost lovit de o explozie care i-a tăiat jumătate din cap. Nu se gândiseră să refuze să lupte până nu au văzut totul cu propriii ochi. La doar două zile după prima luptă, i-au trimis înapoi acolo. La telefon, fratele mi-a spus că mulți încă nu și-au revenit și sunt dezorientați, dar nimeni nu le acordă asistență medicală. În cele din urmă, au refuzat să meargă. Atunci, li s-a ordonat să-l aștept pe comandant pentru a rezolva situația, au fost amenințați cu instanța și închisoarea”.
- „Am înțeles că nu se poate asista nepăsător și am început să caut informații pe internet. Am încercat să înțeleg cum îl pot scoate de acolo. Astfel am aflat despre mișcarea refuznicilor conștienți, de unde mi s-a spus imediat că nu se va ajunge la judecată și că pur și simplu îl vor închide acolo. Atunci, eu și voluntarii am găsit niște băieți care au plecat de acolo pe cont propriu într-o situație similară și nimeni nu i-a închis. Am aflat toate detaliile și i-am sfătuit pe băieți să plece de acolo, dar au decis să o facă doar fratele meu și prietenul lui. Voiam ca ei să plece prin câmp și păduri și apoi să se adreseze poliției militare, dar deja în Rusia. Comandantul nu prea supraveghea grupul, așa că nu a fost o problemă să plece neobservați. Conform planului, ar fi trebuit să ajungă la nouă kilometri de punctul de control. Cu toate acestea, am aflat apoi că băieții au de gând să se întoarcă înapoi. Pe cei rămași, pe cei care nu plecaseră cu ei, i-au dezbrăcat complet, i-au dezarmat și i-au dus într-o direcție necunoscută. Au sunat la fratele meu și i-au spus că îi așteaptă până seara, altfel vor fi consecințe. Slavă Domnului, am reușit să-i conving să nu se întoarcă. Cu toate acestea, planul nostru a eșuat totuși. Ei nu au mers în pădure la nouă kilometri, așa cum era planificat, ci la cel mult un kilometru distanță de punctul de control (KPP). Desigur, au fost observați și prinși pe teritoriul regiunii Rostov. Li s-au luat biletele militare și au fost chemați la poliția militară, care le-a spus să se întoarcă înapoi în DNR. În dimineața următoare i-au dus înapoi, iar noi, timp de trei zile, nu am știut unde sunt și ce li se întâmplă. Conform spuselor fratelui meu, în acest timp li s-a făcut ‘educare’. Li s-a spus că vor fi eliberați doar dacă acceptă să continue să lupte, în caz contrar au fost amenințați cu o sentință de șapte ani. Au acceptat. În cele din urmă, au fost transferați într-un alt batalion cu un comandant mai permisiv. Am încercat să-i descurajez să aștepte concediul, dar ei au spus că vor rămâne în ascunzători, nicidecum nu se vor aventura undeva – vor sta pur și simplu în beciuri. Uneori se putea să spună că pleacă, dar de fapt nu mergeau nicăieri. Șeful lor îi acoperea. Dar apoi șeful a fost rănit și nu a mai fost nimeni să-i protejeze. Pentru a ieși de acolo, fratele meu a încercat să obțină permisie. În ianuarie a reușit, dar s-a întors într-o situație și mai rea. El a plecat în permisie și, desigur, nu a vrut să se întoarcă în zona de conflict. A fost amenințat cu acuzația de părăsire a unității și de refuz de a executa ordinele și vor fi trimiși la comitetul de investigații. Le-au zis că nu îi lăsaseră să plece în nicio permisie – acolo nu se semnează documente, așa că este foarte greu să dovedești ceva. În cele din urmă, la sfatul unui avocat, fratele meu s-a întors la unitate, dar nu în DNR, ci în Rostov. A petrecut acolo aproximativ trei zile. L-au îndemnat să se întoarcă înapoi, dar el a insistat cu a lui și a început să strângă documente pentru a depune o cerere la comisia medicală militară. În paralel, noi am trimisun raport de transfer la serviciul alternativ. Dar au spus că el nu are dreptul să solicite un transfer, deoarece decretul președintelui privind mobilizarea anulează tot ce a fost înainte. Ne gândim să-l scoatem pe baza stării de sănătate. Altfel nu se poate, altfel va fi într-adevăr pus sub acuzare. În afară de fratele meu, aproximativ 200 de oameni nu s-au întors din concediu. Nimeni nu vrea să se întoarcă acolo. Chiar și în timpul primei misiuni, când au fost atacați din toate părțile, toți băieții se gândeau doar cum să se ascundă, nu cum să lovească pe cineva. Fratele meu încă nu poate să nu se uite la ceea ce este sub picioarele lui în timp ce merge, și devine încordat la auzul sirenei de ambulanță. Băieții rămași să lupte au spus că comandantul unității a venit la ei și a organizat o discuție. Punând pistolul la capul unuia dintre băieți, comandantul de companie i-a spus comandantului de pluton: Dacă cineva mai refuză să meargă la luptă, trageți fără teamă în capul fiecăruia, și nu se va întâmpla nimic”.
Disprețul față de etica militară, abuzul generalizat, erorile de planificare și haosul însoțesc constant conducerea rusă. Ofițerii refuză să execute ordinele, iar comandanții își abandonază sistematic soldații pe câmpul de luptă, fără comunicare și instrucțiuni ulterioare. Aysel, soția unuia dintre mobilizați, povestește că după ce soțul ei a fost transferat în regiunea Lugansk, compania sa a fost lăsată în pădure fără comunicație și hrană:
- „La o lună după ce soțul meu a fost luat în unitate, am pierdut contactul cu el și am aflat doar de la soțiile altor mobilizați că fusese trimis în Ucraina. Odată, soțul meu mi-a telefonat de pe un număr necunoscut. Ulterior, am verificat codul pe internet și am realizat că se află în Lugansk. A spus că i-au debarcat în pădure și i-au abandonat – au mâncat frunze timp de aproximativ patru zile și nu știau ce să facă și unde să meargă. Au rătăcit până când unitățile necesare i-au găsit și i-au integrat în rândurile lor. Chiar și atunci când au fost luați de acolo, aproape că nu aveau hrană și apă, iar abia când au apărut multe plângeri a început să sosească ajutorul umanitar”.
Lipsa motivației: „Nu voi merge să omor ucraineni”
În aprilie, analiștii CIT au declarat că între 20-40% dintre militarii care au fost în Ucraina nu se întorc înapoi. La statisticile privind pierderile totale contribuie și cei care inițial refuză să meargă în zona de conflict. Exact așa a procedat și Alexandr atunci când a fost mobilizat: în ciuda amenințărilor și presiunii, el a refuzat categoric să semneze un contract pentru a fi trimis în Ucraina și a reușit să obțină internarea în spital pentru tratament.
- „Pe 20 septembrie mi-au adus citația, în care nu era menționată deloc mobilizarea. Era doar menționat că trebuie să mă prezint ‘pentru clarificarea datelor de înregistrare’. Cunoscuții mi-au spus că trebuie pur și simplu să vin la ora stabilită la biroul de recrutare, să spun că s-au schimbat lucrurile în privința mea și asta e tot. Nu m-am gândit la altceva, așa că, pe 22, am mers la biroul de recrutare. Acolo mi-au luat imediat livretul militar și mi-au ordonat să aștept în holul comisarului militar, ca să răspundă la toate întrebările. Nu au lăsat pe nimeni afară. Comisarul a citit o listă de 20-25 de nume și toți cei enumerați trebuiau să urce într-un autobuz și să meargă la unitatea militară. Nu ni s-a răspuns la întrebări, ne-au spus că trebuie să urmăm ordinele. Nu ni s-au efectuat niciun control medical sau verificări, nu ni s-au dat niciun fel de documente de mobilizare. Pur și simplu am fost puși în autobuz și atât. Aveam asupra mea doar portofelul, pașaportul și livretul militar cu citația. Cu aceste obiecte am plecat spre unitatea militară – cartierul general al diviziei din orașul nostru, unde a avut loc distribuirea ulterioară. Celor care nu erau de acord li s-a ordonat să aștepte, iar pe cei care nu s-au opus i-au trimis să semneze contractele. La sfârșitul zilei au rămas în jur de zece persoane și am fost amenințați – ne-au forțat să semnăm contractul sub amenințarea închisorii, spunându-ne că nu avem unde să fugim. Unii s-au speriat și au semnat, dar eu și încă patru persoane am rămas neclintiți pe poziție. Apoi am fost arondați la unități militare diferite și duși la autobuz. Mi s-a făcut rău și am decis să plec la rudele mele prin punctul de trecere a frontierei. În mod surprinzător, m-au lăsat să plec. Am mers să iau medicamente, iar când m-am întors, mi s-a spus că toți cei care au refuzat să semneze contractul vor fi lăsați peste noapte la unitatea militară – totul trebuie să fie clarificat de către procurorul militar. Procurorul militar nu s-a prezentat a doua zi. Ni s-a spus că putem scrie un raport și să plecăm acasă pentru weekend. Cu toate acestea, s-a aflat că sunt deja înregistrat în listele celor care au părăsit unitatea fără permisiune și trebuie să mă prezint în locul unde am fost repartizat. Atunci am mers la procuratura militară, unde mi s-a spus că în orice caz trebuie să ajung la unitatea mea. În timp ce mă gândeam ce să fac, am primit un telefon și mi s-a spus că sunt deja căutat și că, dacă nu mă prezint, voi avea dosar penal. În unitate, m-am întâlnit cu o femeie din departamentul de resurse umane care mi-a promis că mă va ajuta, fiind de acord că nu sunt apt pentru serviciul militar. Am scris un raport și am plecat acasă până în următoarea zi de luni. Dar nu am primit niciun răspuns. Atunci am scris un al doilea raport, în care m-am angajat să sun în fiecare zi, dar să nu mă prezint la unitate. Au trecut câteva luni în acest fel. În noiembrie, am început să fiu sunat de la unitate și să fiu amenințat cu închisoarea. Eu și soția mea am început să comunicăm cu procuratura. Am depus o cerere în instanță, iar audierea a fost programată rapid, după două zile. Am pierdut procesul, ni s-a respins toate cererile noastre, inclusiv înlocuirea serviciului militar cu cel alternativ. La fel, am primit o scrisoare că, dacă nu mă prezint la unitate, dosarul meu va fi trimis Serviciului de Investigații Criminale. M-am prezentat acolo, iar de atunci nu am mai fost eliberat din unitate. Atunci am scris o cerere pentru a trece prin Comisia Medicală Militară – starea mea psihologică s-a înrăutățit. Când am fost la medicul civil, mi s-a pus un diagnostic preliminar de tulburare anxioasă-depresivă. Dar medicul din spital mi-a spus că sunt doar un laș. Cu toate acestea, nu m-am dat bătut și în cele din urmă mi-a eliberat o recomandare pentru a fi trimis într-un alt spital, deoarece el avea un ordin de sus să nu acorde niciunui pacient categoria D. La acea vreme, din unitatea militară nu mi se permitea să ies nici măcar la magazin, iar în toate spitalele eram dus doar cu însoțitor. Am decis să activez cererea mea pentru retragerea din serviciul militar activ și am repetat în mod constant că nu vreau să învăț să omor și nu o voi face. După ceva timp, eu și încă un alt mobilizat am fost chemați la biroul de resurse umane al statului major al diviziei și am fost admonestati pentru faptul că nu îndeplinim nicio obligație de serviciu. Ca rezultat, am fost implicați în munca de birou în statul major. Apoi am fost trimis la spitalizare, dar, spre surprinderea mea, nu la Podolsk, ci la locul unde fusesem dus inițial. Acolo era deja un alt medic, care mi-a propus să mă internez în spital, și așa sunt aici acum. Mi se fac analize și aștept deciziile de sus. Mi s-a refuzat din nou serviciul alternativ, cu explicația că acesta nu este prevăzut de legile federale și că am pierdut deja în instanță. Dar în orice caz, nu voi merge să ucide ucrainenii”.
„Ne găsesc doar atunci când soții sau fiii lor sunt deja în Ucraina”
Potrivit coordonatoarei mișcării Refuznicii de conștiință, Elena Popova, este mai dificil să lucrezi cu cei care au fost în zona de conflict chiar și pentru o perioadă scurtă de timp: majoritatea celor care s-au întors se află în stare de șoc și nu înțeleg cum să acționeze în continuare pentru a nu fi trimiși înapoi:
- „Oamenii lipsiți de experiență în apărarea propriilor drepturi, în majoritatea cazurilor cedează în fața poliției și a militarilor. La început au existat multe cazuri de recrutare forțată, în special în Sankt Petersburg și Moscova, unde oamenii vin să muncească. Băieților li se putea pătrunde în camera de hostel în miez de noapte, li se putea cere să predea pașapoartele și apoi să fie duși la biroul militar. Unii reușeau să-i sune pe voluntari, dar au existat multe povești triste în perioada de mobilizare. Mereu mă întreb: de ce ne găsesc doar atunci când soții sau fiii lor sunt deja în Ucraina, ce i-a împiedicat să ne găsească înainte ca totul să devină fatal? Toți se trezesc doar atunci când văd condițiile inumane, lipsa de pregătire și moartea”.
