Ungaria de azi este un teritoriu european subțirel geopolitic, modest mobilat de natură, dar hiper-gâdilat de istorie.
Nimic din caracteristicile sale obiective nu îi conferă o statură de copil-minune și de actor excentric, cel puțin nu în ecuația politico-economică și de securitate actuală, derivată din parteneriatul transatlantic închegat după căderea Cortinei de Fier. Și chiar mai puține sunt argumentele aflate de partea sa pentru a-și permite pretenții asociate unui asemenea lux în contextul celui mai mare război din Europa, de după încheierea celui de-al doilea război mondial.
Și totuși, clica aflată la conducerea teritoriului numit Ungaria a împins lucrurile tocmai în această direcție: a unei poziții deviante în raport cu toate orbitele care, timp de peste două decenii, fuseseră în mod neechivoc baza și suprastructura renașterii ungurești din cenușa comunismului: NATO, UE, relația cu SUA.
Sub umbrela generoasă a integrării economico-politice europene și a securității furnizate de americani, ungurii au atins, după prăbușirea comunismului, un nivel de trai și de libertate fără echivalent în istoria lor (nu doar în cea comunistă, ci și în cea nostalgic imperialist-revizionistă).
La origini, busola „spre Vest” a fost vitală pentru reconstruirea țării și esențială pentru ieșirea din mizerie și anonimat a autocratului însuși din zilele noastre.
După cum dezvăluia acum câțiva ani publicația L’Express, în ponosita lună decembrie a lui 1988, Viktor Orban, pe atunci în vârstă de 25 de ani, i-a trimis fundației magnatului George Soros o scrisoare și un CV. În ele, rusnacul budapestan de azi cerea bani pentru studii la Oxford.
Ca orice est-european cu simțul realității și al istoriei, ungurul de rând de atunci și Viktor Orban în persoană, tot cel de atunci, au înțeles perfect că dreptul la reinventare presupune înainte de toate alegerea corectă a drumului: apropierea de Europa și de America, la pachet cu îndepărtarea de orbita sovietică/rusă.
De altfel, perspectivele dezvoltării economice ale Ungariei și libertățile cetățenilor săi au urmat un trend ascendent atâta vreme cât au avansat pe acel drum. Din clipa în care s-au abătut, și economia, și libertatea au cunoscut degradarea. Și cu cât abaterea e mai profundă, cu atât se accentuează degradarea. În ultima vreme, oprirea apropierii de Vest și pasul înapoi spre Est s-au soldat, în Ungaria, cu încețoșarea perspectivelor de dezvoltare și colapsul libertății de exprimare.
Iar după declanșarea invaziei ruse, odele aduse putinismului, la pachet cu sabotarea de către Budapesta a sprijinului occidental acordat Ucrainei, deopotrivă pe linie NATO și pe linie UE, au dus inclusiv la falimentul unor relații regionale dinamice ale Ungariei, precum cea cu Polonia, și la paralizia unui format de cooperare pe care Budapesta mizase mult în trecutul recent: Grupul de la Vișegrad, o asociere de patru țări, inclusiv Ungaria, dintre care una ajută Rusia – Ungaria – iar celelalte trei ajută Ucraina – Polonia, Cehia, Slovacia.
Am scris în repetate rânduri, de când a izbucnit războiul ruso-ucrainean, că Ungaria se va alege cu o notă de plată încărcată pentru „opțiunea Putin” în care s-a lăsat antrenată de Orban și de clica lui de mafioți scrobiți pe bani subtilizați de la contribuabilii naționali și de la cei europeni, ca și pe baza unor târguri geopolitice oneroase cu Moscova și chiar cu comuniștii lacomi și războinici de la Beijing.
Azi însă, am putea face un exercițiu de imaginație privind modul în care stau lucrurile dintr-o altă perspectivă: Ce ar însemna o victorie rusă pentru aspirațiile Ungariei vizavi de Transilvania?
Răspunsul scurt e simplu: în primul rând probleme, iar în al doilea rând alte probleme.
Pentru răspunsul ceva mai lung, s-ar impune două întrebări ajutătoare:
- De ce s-ar agăța Orban, aparent orbește, de relația cu o Rusie care nu e nici putere economică de anvergură și care nici putere militară pe măsura mitului nu este, judecând după prestația avută pe frontul din Ucraina?
- De ce premierul ungar, făcând atât de servil pe placul Rusiei, riscă implicit și deteriorarea gravă a parteneriatului transatlantic, cel care, după cum notam mai sus, a fost și rămâne singura șansă de reinventare și pentru Ungaria, și pentru Orban personal?
Unde e logica, așadar, în ceea ce face Orban folosindu-se de țara pe care o conduce după un tot mai evident model putinist?
Există cel puțin patru variante de răspuns:
- Orban și Ungaria nu știu de fapt ce fac.
- Știu ce fac și o fac din și cu convingere, pe line ideologică, totodată din rațiuni economice.
- Clica Orban e de fapt client captiv al Moscovei, fiind ținută în șah pe linia serviciilor secrete ruse.
- Clica Orban, într-o mai mult sau mai puțin disimulată complicitate cu o masă critică a populației Ungariei, joacă pe cartea rusă în speranța trezirii din morți a „Ungariei mari” sau măcar a unei „Ungarii ceva mai mari”.
Aș exclude de pe scaun, cum se zice, primele două variante de răspuns, motivul regăsindu-se, în esență, în partea introductivă a acestui text.
Rămâne, în schimb, de meditat la ultimele două motive.
Personal, le consider valabile pe ambele, dar cu mențiunea că nu separat, ci luate împreună.
Clientul captiv pe linie de servicii ruse
Dezvăluirile din presa internațională și din fracțiile tot mai mici de presă maghiară independentă au demonstrat, în ultimii ani, că regimul Orban e unul profund corupt, oligarhic și, prin acapararea justiției la pachet cu sugrumarea presei, unul acoperit de impunitate.
În esență, natura mafiotă a regimului Orban diferă de natură mafiotă a regimului Putin numai prin anvergura naturală a raptului. E normal ca anvergura să fie mai mare într-o Rusie incomparabil mai mare, incomparabil mai blindată de resurse naturale și incomparabil mai conectată atât geopolitic, cât și la piețele negre de pe mapamond. Dar practicile sunt, în substanța lor, aceleași.
Având în vedere că pentru orice regim propria lăcomie se transformă nu doar în dividende pentru grupul de interese intrinsec, ci și în vulnerabilitate externă dacă secretul și culisele sunt „penetrate”, e de natură evidenței captul că Moscova e perfect la curent cu metabolismul subteran de la Budapesta.
Mai ales că Budapesta se transformase deja, cu mult înainte de război, în obiectiv de penetrat de către partea rusă, ca și în obiectiv ușor de penetrat de către partea rusă.
De ce și cum?
Simplu:
- Date fiind afacerile derulate direct de către oligarhii unguri și statul oligarhic ungar cu oligarhii ruși și statul oligarhic rus.
- Dată fiind instalarea confortabilă, la Budapesta, a serviciilor secrete ruse, aspect documentat deja în numeroase dezvăluiri de presă și cu siguranță în numeroase informări cu circuit închis făcute de serviciile de informații occidentale.
- Cum Rusia e mamă în tradiția kompromatului, cu siguranță Putin, în plus el însuși agent KGB, nu a ratat ocazia de a se blinda cu obișnuitele dosare „sensibile” de cadre despre membrii leadership-ului budapestan.
Trezirea din morți a „Ungariei mari” sau „ceva mai mari”
Acesta e un aspect care merită toată atenția și mai ales merită să nu fie luat în derâdere.
Dacă ar fi ca totul să depindă doar de crea ce poate face Ungaria lui Orban, fără orice altă proptea externă, visul „Ungariei mari” va rămâne pe mai departe ceea ce a tot fost în ultima sută de ani: un vis. Prin urmare, îl poți contracara folosind banalul ceas deșteptător, căci el spulberă visul și te reduce și readuce la realitate.
Dacă însă Ungaria are prieteni la Est, în speță pe singurul mare prieten care poate promite că ar putea face ceva, lucrurile se schimbă brusc.
Nu este deloc exclus ca în desele și lungile deplasări personale ale lui Orban la Kremlin și în continuumul de contacte pe canale diplomatice de pe axa Budapesta-Moscova și retur, astfel de abordări „strategice” să fi existat și chiar să fi fost dezbătute la nivel de amănunt.
Nu știm noi ce discuții au purtat țarul cu vasulul, dar de când a început războiul din Ucraina un lucru e cert și verificabil cu doar câteva click-uri: declarațiile Moscovei, de la nivelul Mariei Zaharova până la cel al lui Putin, au curs accentuat și în direcția asta. Est-europenii, printre care românii și ungurii, au fost invitați de ruși să-și ia bucăți din Ucraina. Iar ungurii, de la înălțimea unor varii paliere oficiale – de la parlamentari la miniștri și până la Viktor Orban însuși – s-au autoinvitat la înșfăcarea inclusiv a Transilvaniei.
Parada hărții „Ungariei mari” a cunoscut un vârf colosal de expunere în ultimele 14 luni, așadar, de când a izbucnit războiul ruso-ucrainean. Că s-a întâmplat asta prin fularul lui Orban, că prin declarații, recitări de poezii sau proiecții în timpul unor discursuri, la paliere imediat inferioare celui al premierului Orban, ei bine nici nu mai contează. Ideea e că subiectul a cunoscut o revenire explozivă pe agenda oficială a Budapestei. Iar această explozie s-a simțit încurajată de semnalele elocvente ale „artificierilor” de la Moscova.
Desigur, asta nu înseamnă și că „visătorii” au sută la sută același obiectiv, chiar dacă aparent și în principiu visul e cumva același la Moscova și la Budapesta (anume, retrezirea pasiunilor secesioniste și revizioniste în Europa de Est).
Astfel, în timp ce Ungaria lui Orban visează la nimic mai puțin decât anexarea Transilvaniei (și a altor teritorii aparținând altor țări), Rusia lui Putin visează la nimic mai mult decât declanșarea unor conflicte între Ungaria și țările la teritoriile cărora clica budapestană visează adolescentin.
Pentru ruși, mai ales în situația în care i-a adus propria prestație de pe frontul ucrainean, devine vital ca vecinătatea și, conex, Occidentul să fie atrase în conflicte noi și cu potențial semnificativ de distragere a atenției și de secătuire a resurselor diplomatice, politice și chiar militare.
În această logică și la acest moment, rezultă că acolo unde Ungaria lui Orban e sinceră în așteptările pe care le are de la servislismul dovedit față de ruși și de la eventualele promisiuni subterane explicite, de sprijin în acest sens, facute de Kremlin, Rusia lui Putin are un obiectiv ușor mai dezumflat, anume „doar” de a genera un deranj tactic în regiune, prin intermediul Ungariei lui Orban.
Situația s-ar schimba însă radical dacă Rusia lui Putin ar câștiga războiul cu Ucraina.
Într-un asemenea scenariu, ar spori și pârghiile Moscovei, dar și interesul ei de a-și premia bătăușul cel mai credincios și cel mai dependent – Ungaria lui Orban – cu premiul cel mare: aportul deschis la atingerea obiectivelor revizioniste ale Budapestei.
În paralel, probabil ar slăbi capacitatea țărilor vizate, dar și a aliaților lor de a înfrunta eficient astfel de provocări.
Gândul că Ungaria, țară Nato, ar îndrăzni să miște ceva în Transilvania pare absurd acum. Dar să nu uităm că absurd a părut multă vreme și gândul unei invazii a Rusiei în Ucraina, absurdă pare și acum alianța pe față dintre Orban și Putin, ca și poziția strident anti-MATO și anti-UE în raport cu Ucraina. Și cu toate astea, ambele sunt azi realități. Doi, în nici un caz primul pas nu ar fi o intervenție directă în Transilvania, ci declanșarea unor provocări de tipul Târgu-Mureș, care ar putea declanșa o reacție în lanț, cu consecințe imprevizibile, care să „oblige” Ungaria să-și apere cetățenii.
Cine ar putea fi provocatorii care să stârnească un nou Târgu-Mureș? Evident, tot aliații din România ai lui Putin și implicit ai lui Orban.
De exemplu, să nu uităm că George Simion, până să deschidă buletinele de știri cu întâlnirile sale cu agenți FSB la Cernăuți, s-a facut remarcat cu provocările de la cimitirul din Valea Uzului (liderul Mișcării Unioniste, George Simion, care candida la Parlamentul European ca independent, a afirmat că a fost bătut de „extremiști maghiari” în Cimitirul Internaţional al Eroilor Valea Uzului, unde crucile a zeci de eroi români au fost acoperite cu saci negri de gunoi. Politicianul susținea că a depus o plângere la Poliție în urma incidentului).
Nici Șoșoacă nu va sta deoparte. În caz că va întrebați ce a apucat-o să ceara acum câteva zile scoaterea UDMR în afara legii, merită să citiți manualul de operațiuni al serviciilor secrete ruse. O să regăsiți acolo, ca actiune prioritară, deja aplicată Ucrainei: „destabilizarea și dezorganizarea internă a Ucrainei, care trebuia să dezactiveze sistemul de guvernare și comandă militară, să submineze încrederea publicului în instituțiile guvernamentale, să reducă stabilitatea națională”.
Partea bună este că SUA pare să se fi săturat, în sfârșit, de jocul lui Orban – vezi decizia luată de Washington privitor la banca internațională controlată de ruși, ca și sancțiunile asociate.
În orice caz, în ultimul deceniu, Guvernul Orban nu a investit doar de amorul artei resurse masive în Transilvania, dar și alte regiuni de interes similar din alte țări est-europene. Nu a injectat degeaba sume importante de bani în construirea de loialități directe la nivel de mass-media locală, evenimente culturale, proiecte politice și de business. A creat capete de pod, în speranța străvezie că, într-un oarecare viitor, momentul local, infrastructura deja existentă și contextul geopolitic se vor suprapune și vor produce efectul de levier.
O victorie a Rusiei pe frontul ucrainean ar deschide, fără îndoială, orizontul pentru așa o suprapunere.
Nemaivorbind de faptul că, dată fiind complicitatea la nivel macro dintre Ungaria și Rusia, devine ușor de intuit că ea s-ar fi putut transfera și la nivel micro.
Altfel spus, e de acordat atenție și faptului că acolo unde Ungaria lui Orban a construit capete de pod – media, culturale, de business și politice – de pildă în Transilvania și pe teritoriile „similare” ale altor state, s-au aciuat implicit și vectori ai influenței ruse, discreți sau „adormiți”, dar gata să opereze atunci când se „coace” contextul.
Feriți-vă, așadar, de Orban, Putin și ai lor, dat feriți-vă și de „ai noștri”; de românii – politicieni, vectori „anti-sistem” sau figuri culturale „apolitice” – care zilele astea promovează pacea rusească în Ucraina. Fac pe patrioții, dar în realitate fac nu doar jocul lui Putin, ci și pe cel al Ungariei Mari la care visează rusnacul budapestan, profund revizionist, Viktor Orban.
Senzațional! Nici nu știți ce pierdeți! De la PPDD la AUR și de la DD la Simion
