Pentru a învinge Hamas, Israel are nevoie de o abordare nouă în domeniul serviciilor de informații, scrie Uri Kaufman, pentru Foreign Affairs.
<< La scurt timp după încheierea Războiului de Yom Kippur din 1973, viitorul prim-ministru israelian, Menachem Begin – pe atunci proaspăt membru al legislativului țării – a izbucnit furios în Knesset. „De ce nu au reușit să aducă echipamentul militar pe linie?”, a strigat el. Războiul, o bătălie de 18 zile între Israel și forțele combinate ale Egiptului și Siriei, a dus la moartea a peste 2.000 de soldați israelieni, a șocat establishmentul politic al țării și a lovit în încrederea armatei. Begin dorea să știe de ce guvernul nu se pregătise pentru conflict.
Astăzi, israelienii își pun întrebări extrem de asemănătoare. După ce Hamas a ucis mai mult de 1.000 de oameni într-un atac fără precedent pe teritoriul israelian, la 7 octombrie, israelienii vor să știe de ce lăudatele servicii de informații ale țării lor nu au anticipat incursiunea Hamas. Se întreabă de ce armata israeliană avea prea puțin echipament defensiv și personal situat la granița cu Fâșia Gaza.
Războiul de Yom Kippur s-a deosebit în moduri evidente de actuala conflagrație dintre Israel și Hamas. A fost un război între state suverane și armate convenționale. Cei care l-au declanșat – Egipt și Siria – doreau să recâștige teritoriul pierdut într-un război anterior cu Israel. S-a luptat în umbra Războiului Rece. Moscova și Washingtonul i-au ajutat pe combatanți și au mediat încetarea focului care l-a încheiat. Cu toate acestea, pentru israelieni, surpriza umilitoare a atacului Hamas pare dureros de asemănătoare cu invazia neașteptată lansată de președintele egiptean Anwar Sadat din 1973.
Paralelele merg mai adânc. Atunci, la fel ca acum, Israel cunoscuse o perioadă de prosperitate economică uimitoare înainte de izbucnirea războiului. Atunci, la fel ca acum, înainte de izbucnirea războiului, israelienii știau că un atac surpriză era o posibilitate, dar politica țării era dominată de o relativă încredere în ceea ce privește granițele sale. Israel obținuse o victorie uimitoare în războiul din 1967, învingând șase state arabe și mărindu-și de patru ori teritoriul. Din antichitate, evreii nu se mai simțiseră atât de în siguranță: Biblia consemnează că vechii ebraici au avut nevoie de șapte zile pentru a cuceri Ierihon.
Dar victoria din 1967 a adus cu sine o victorie fără finalitate. Egiptul a rămas hotărât să-și recupereze pierderile. Între timp, încrederea Israelului a contribuit la elaborarea unui set de asumpții care l-au pregătit pentru un atac-surpriză șase ani mai târziu – un set de presupuneri cu paralele față de presupunerile pe care Israel pare să le fi făcut înaintea atacului Hamas.
Un armistițiu a pus capăt Războiului de Yom Kippur după ce forțele israeliene au înconjurat Armata a Treia egipteană și au ajuns să aivă în raza artileriei suburbiile Damascului. Cu toate acestea, poporul israelian a considerat inadmisibilă incapacitatea guvernului de a prevedea izbucnirea războiului, iar guvernul a fost obligat să lanseze o investigație amplă asupra propriilor greșeli. În mărturia în fața comisiei, un ofițer de informații israelian a recunoscut că armata evaluase greșit că războiul din 1973 era improbabil „pe baza a ceea ce se întâmpla la Cairo” – cu alte cuvinte, pe baza tehnologiei de supraveghere de ultimă generație care le-a permis să asculte convorbiri la nivel înalt – în loc să ia în calcul semnele evidente ale unei masive concentrări militare egiptene în apropierea Canalului Suez.
Atunci când armele vor tăcea, este aproape sigur că Israelul va demara același tip de anchetă. Cu toate că raportul comisiei din 1973 a avut 2.200 de pagini, unele lecții importante din 1973 se poate să fi rămas neînvățate – lecții pe care Israelul trebuia să le înțeleagă atunci și încă mai trebuie să le înțeleagă și acum.
CHUTZPAH
După Războiul de Șase Zile, capacitatea militară a Israelului a crescut semnificativ: între 1967 și 1973, s-au adăugat, printre altele, 178 de avioane de luptă A-4 Skyhawk, 110 avioane de luptă F-4 Phantom și aproape 2.000 de tancuri. În același interval de timp, economia israeliană a crescut cu uimitorul procent de 85%. Câteva luni după încheierea Războiului de Șase Zile, numeroase semne mai erau răspândite pe peisajul de-a lungul graniței originale din 1948 a Israelului care afișau avertismente de genul „PERICOL! GRANIȚă ÎN FAȚĂ”. Pe unul dintre ele, cineva scrisese cu vopsea cuvântul „NU” în fața cuvântului „GRANIȚĂ”.
Dar adevărul era că conflictul nu se încheiase cu adevărat. La câteva săptămâni după terminarea războiului, Egiptul a scufundat Eilat, un distrugător naval israelian, și Israelul a răspuns bombardând orașele egiptene de-a lungul Canalului Suez. Președintele egiptean de la acea vreme, Gamal Abdel Nasser, a refuzat să recunoască statalitatea Israelului și a rămas hotărât să recucerească Peninsula Sinai, pe care Israelul o ocupase în timpul conflictului; adesea declara că „ceea ce a fost luat cu forța va fi redat cu forța”. Conflictul deschis a continuat pe tot parcursul anilor 1969-1970. Patru sute patruzeci de israelieni și zeci de mii de egipteni au fost uciși. Odată ce Uniunea Sovietică a furnizat Egiptului sisteme avansate de rachete SAM-3, forțele aeriene israeliene au început să piardă un număr alarmant de avioane. Mai multe eforturi din partea Statelor Unite și ONU de a media pacea au eșuat.
După moartea lui Nasser, survenită brusc din cauza unui atac de cord, în 1970, acesta a fost succedat de Sadat. În mintea multor egipteni, Sadat era comparat negativ cu predecesorul său; deseori era denigrat drept „pudelul lui Nasser”. În protestele de stradă, mulțimile scandau: „Dus e gigantul; măgarul i-a luat locul”. Liderii străini îl evaluau de asemenea prost. În documente oficiale, oficialii vorbeau despre el ca fiind un „lider de tranziție”. În 1970, un studiu israelian de intelogence a concluzionat că „nivelul său intelectual era scăzut”, iar o actualizare din decembrie 1972 a adăugat că era „slab”. Muhammad Hafiz Ismail, care a fost consilierul pentru securitate națională al Egiptului în perioada 1971-1973, susținea că secretarul de stat al SUA, Henry Kissinger, i-ar fi asigurat că dacă Egiptul ar porni un alt război, „Israelul va câștiga din nou, și mai mult decât în 1967”.
Liderii israelieni au subestimat armata egipteană în ansamblul ei
Cu toate acestea, Sadat a demonstrat rapid că nu este un om slab. Confruntându-se cu o tentativă de lovitură de stat eșuată, în 1971, o economie falimentară și un corp de ofițeri militari dornici să răzbune pierderea din 1967 a Egiptului, Sadat a ajuns la concluzia că trebuie să declanșeze un război. Dar a făcut ceea ce Nasser nu făcuse niciodată: a păstrat granița relativ liniștită, a eliminat ofițeri înrădăcinați și a numit un grup de generali competenți, condus de Saad Shazly, un soldat de carieră tânăr, dar foarte respectat.
Shazly și un grup selectat de ofițeri au făcut apoi o evaluare sobră a punctelor forte și a slăbiciunilor militare egiptene și au elaborat un plan de război bine gândit împotriva Israelului. Shazly a ajuns la concluzia că, cel puțin pentru început, nu trebuie să cucerească întreaga Peninsula Sinai, ci trebuie doar să șocheze Israelul, avansând doar șase mile în teritoriul inamic și provocând pierderi. El a considerat că un război de uzură și presiunea internațională ar forța Israelul să se retragă la granițele sale pre-1967. A elaborat modalități de neutralizare a forțelor aeriene israeliene utilizând rachete sol-aer sovietice și a forțelor de blindate israeliene cu ajutorul rachetelor lansate de pe umăr.
În primul rând, planul lui Shazly depindea de elementul surpriză. A folosit o tactică pe care Uniunea Sovietică o folosise cu succes pentru a păcăli agențiile de informații occidentale atunci când a invadat Cehoslovacia, în 1968: au efectuat exerciții repetate de antrenament înainte de atac, fiindu-le greu observatorilor să facă diferența între activitatea militară normală și pregătirile ofensive. Egiptenii au mobilizat și demobilizat armata de-a lungul Canalului Suez nu mai puțin de 22 de ori, între 1 ianuarie 1973 și 1 octombrie 1973.
Doar un număr foarte mic dintre cei mai înalți ofițeri militari egipteni știau că în a 23-a mobilizare, la 6 octombrie, armata va primi ordin să traverseze canalul. Din cei 8.000 de soldați egipteni capturați ulterior de Israel, doar unul a declarat că știa despre atacul planificat cu mai mult de o zi înainte. Practic, ceilalți au aflat în dimineața aceleiași zile.
Dar asta spune doar o parte a poveștii. Israelul a subestimat armata egipteană în ansamblu: deși Israelul a construit o serie de forturi pentru a monitoriza activitățile egiptene de-a lungul graniței, liderii săi au considerat că este imposibil ca trupele din Cairo să fie suficient de capabile pentru a-i înfrânge într-un atac fulgerător. În 1971, israelienii au desfășurat un joc de război în care Egiptul muta trei divizii de infanterie și 700 de tancuri peste Canalul Suez în 16 ore. Un general de rang înalt a respins această activitate, spunând că nu crede că „există nici măcar 10% șanse să reușească asta”. Soldatului arab îi „lipsesc calitățile necesare pentru războiul modern”, a adăugat el, precum „un nivel de inteligență, adaptabilitate [și] reacție rapidă”.
Orbirea indusă de teorie
Conform unei investigații din 2005, realizate de ziarul israelian Yedioth Ahronoth, undeva în 1969, un bărbat înalt, impecabil îmbrăcat, a intrat în ambasada israeliană din Londra și a cerut să vorbească cu un agent Mossad. „Vreau să lucrez pentru voi”, a spus bărbatul. „Vă voi oferi informații pe care le puteți visa doar în cele mai nebunești vise. Vreau bani, mulți bani. Și credeți-mă, veți fi bucuroși să plătiți”.
Israelienii au fost, într-adevăr, bucuroși să plătească, deoarece omul care și-a oferit serviciile era Ashraf Marwan – secretarul prezidențial al lui Anwar Sadat și ginerele lui Nasser. Investigația Yedioth Ahronoth a dezvăluit că el a primit 24 de milioane de dolari de la israelieni, calculați la valoarea actuală (pentru a pune lucrurile în perspectivă, americanul care a primit cei mai mulți bani pentru spionaj a fost agentul dublu al CIA, Aldrich Ames, care a primit echivalentul a 4 milioane de dolari la valoarea actuală).
Printre alte informații, Marwan le-a furnizat coordonatorilor săi o informație care părea atât de importantă încât planificatorii militari israelieni au creat un termen ebraic pentru a o descrie: „Conceptzia” sau „conceptul”. Acest „Conceptzia” afirma că Egiptul nu va declanșa un război până când nu va obține avioane de vânătoare sovietice avansate care să poată concura cu forța aeriană israeliană. Atunci, ca și acum, pe tabla de șah a planificării militare israeliene, avionul de vânătoare cu Steaua lui David pe fuselaj era considerat cea mai importantă piesă: aproape 50% din bugetul de apărare al Israelului mergea la forța sa aeriană (de fapt, între 1967 și 1972, Israelul a cheltuit 10% din întregul său PIB doar pe forța sa aeriană). Sadat încheiase un acord cu Moscova pentru a obține avioane sovietice, dar acestea nu urmau să fie livrate Egiptului decât la sfârșitul anului 1974. Și deoarece era nevoie de cel puțin un an pentru a instrui piloții să zboare, în 1973 israelienii credeau că sunt în siguranță pentru câteva luni.
Blocați în teoria lor, planificatorii militari israelieni considerau că majoritatea semnelor de război erau în concordanță cu pregătirea militară
Unii oficiali israelieni se îngrijorau cu privire la faptul că se bazau prea mult pe Marwan sau pe tehnologia lor de supraveghere. Un colonel israelian, Yossi Langotsky, i s-a plâns la mijlocul anului 1973 unui tânăr ofițer de informații – Ehud Barak, viitor prim-ministru israelian – că nu putea înțelege de ce majoritatea liderilor israelieni „aveau ouă să spună, ‘Va fi război, nu va fi război’. Toți știm cât de puține informații avem, [dar] le asamblează în aceste teorii elaborate”. Cu toate acestea, oficialii de top ai statului simțeau că superioritatea lor în culegerea de informații a pus un mecanism de siguranță în spatele posibilității ca Marwan să fi greșit. Șeful serviciului de informații militare al Israelului a declarat că această capacitate de spionaj a Israelului era „asigurarea mea că mi se va spune dacă există o greșeală în Conceptzia”.
În toamna anului 1973, regele Hussein al Iordaniei, un stat aflat în conflict cu Egipt și Siria la acea vreme, s-a întâlnit în secret cu prim-ministrul israelian Golda Meir pentru a avertiza că acele țări se pregăteau să intre în război; avertismentul său a fost ignorat. Serviciul de informații israelian identificase 45 de „semne de război” pe care trebuiau să le urmărească, și peste 30 dintre acestea existau în teren la începutul lunii octombrie 1973. Cu toate astea, blocați în Conceptzia, planificatorii militari israelieni credeau că majoritatea acestor semne erau în concordanță cu pregătirea militară. Marwan nu avertizase cu privire la atacul iminent decât în noaptea de dinaintea lui.
De Yom Kippur, serviciile de informații israeliene au constatat că președintele egiptean, Anwar Sadat, avea propriile sale „Conceptzii”. Forțele lui Sadat au traversat Canalul Suez și au început să atace trupele israeliene în încercarea de a forța Israelul să se retragă din Peninsula Sinai fără a semna un tratat de pace. El a fost oprit, în cele din urmă, atunci când trupele israeliene i-au înconjurat armata. Cu toate acestea, planul său de a-i șoca pe israelieni a funcționat.
Un viitor mai luminos
Există asemănări remarcabile între dinamica aceea care a condus la Războiul de Yom Kippur și situația actuală. Hamas a folosit o tactică similară celei a Egiptului, intensificând exercițiile de antrenament pentru a distrage atenția, mutând repetat luptători de-a lungul frontierei dintre Israel și Fâșia Gaza și retrăgându-se în ultimele luni. Israelul a subestimat grav încrederea în sine a Hamas, capacitatea de planificare și capacitatea de a evita supravegherea. Ali Baraka, un oficial superior al Hamas, a spus că doar o mână de lideri de rang înalt din cadrul Hamas știau că, la 7 octombrie, luptătorilor li se va da ordin să spargă gardul de frontieră.
După încheierea războiului Israel-Hamas, israelienii vor convoca aproape cu certitudine o comisie de anchetă. La 18 noiembrie 1973, Israelul a înființat Comisia Agranat, condusă de judecătorul șef al Curții Supreme, Shimon Agranat, pentru a investiga eșecurile din timpul Războiului de Yom Kippur. Comisia a ascultat mărturiile a 90 de martori și a adunat relatări de la alți 188. Raportul său a aruncat vina pe o supraîncredere în Conceptzia și pe așa-numita „informație de aur” de la prea puține surse egiptene de încredere.
Fiecare comisie de anchetă ulterioară din Israel există sub umbra Comisiei Agranat. Aceasta a stabilit ceea ce israelienii numesc acum „cultura a decapitării” – un instinct de a răspunde la un eșec cu demiteri în masă și demisii, în speranța că înlăturarea persoanelor responsabile va împiedica repetarea eșecului. O săptămână după ce comisia a emis raportul preliminar la 2 aprilie 1974, Golda Meir și-a anunțat demisia. De asemenea, au fost înlocuiți ministrul Apărării, ministrul Afacerilor Externe și ministrul Finanțelor din Israel. Meir a remarcat că, dacă a existat un erou israelian în Războiul de Yom Kippur, acesta a fost David Elazar, șeful de Stat Major al Armatei. Cu toate acestea, și el a fost demis.
Comisia de anchetă care va urma războiului Israel-Hamas de astăzi s-ar putea să fie chiar mai aspră față de conducerea actuală a Israelului. Comisia Agranat a constatat că Israelul a ignorat semne clare ale războiului; comisia viitoare ar putea ajunge la aceeași concluzie. Dar presupunerile fundamentale greșite ale Israelului sunt chiar mai profunde decât cele pe care le aveau în 1973, ajungând la inima strategiei pe care Israel a folosit-o de la retragerea din Gaza, acum aproape 20 de ani.
După orice conflict, chiar și după cele mai grave, pot apărea oportunități de a îmbunătăți locurile care au fost implicate în război.
Cu toate că nimeni nu credea că pacea ar veni odată ce Israelul s-a retras din Gaza, oficialii credeau că frontiera poate fi menținută relativ liniștită prin descurajare – răspunsuri ferme la fiecare atac – și stimulente economice. În 2022, Israelul a trimis 67.000 de camioane cu provizii în Gaza și a emis permise pentru 20.000 de locuitori ca să lucreze în Israel. Liderii israelieni credeau că Hamas nu ar risca niciodată să piardă un astfel de nivel de sprijin material.
O vreme, această presupunere părea corectă. Hamas și Israelul au schimbat tiruri de rachetă din când în când și au purtat câteva războaie în miniatură. Dar conflictul părea gestionabil și a economisit miliarde de dolari pentru contribuabilii israelieni: ocupația israeliană pre-2005 a Gaza costa aproximativ 1,5 miliarde de dolari pe an, sau un procent din produsul intern brut al Israelului de la mijlocul anilor 2000, doar pentru a susține populația palestiniană, fără a ține cont de costul gărzilor a 24.000 de soldați pentru a-i proteja pe cei 8.000 de coloniști israelieni. Eliminarea acestei poveri fiscale a avut, fără îndoială, un rol semnificativ în creșterea de aproape cvadruplă a PIB-ului israelian între 2005 și ziua de azi. Cu forțele lor nemaifiind staționate permanent în Gaza, numărul victimelor israeliene a scăzut și el semnificativ.
Având în vedere atacul Hamas, este clar că Israel nu și-a rezolvat problemele de securitate. Oficialii israelieni se poate să fi ajuns prea devreme la concluzia că au neutralizat efectiv cel mai grav risc din partea inamicului și, mai important, au înțeles greșit motivele adversarului lor.
În timpul mărturiei sale în fața Comisiei Winograd – ancheta israeliană cu privire la războiul din 2006 cu Hezbollah – fostul prim-ministru israelian și membru al Knesset, Shimon Peres, a spus că războiul este o competiție a greșelilor, iar cea mai mare greșeală dintre toate este în primul rând să intri într-un război. Dar, după orice conflict, chiar și după cele mai grave, pot apărea oportunități de a îmbunătăți locurile care au fost implicate în război. După Războiul de Yom Kippur, Egiptul și Israelul au încheiat un acord de pace prin care Israelul a returnat Peninsula Sinai, iar Egiptul a recunoscut oficial existența Israelului.
Astfel de oportunități similare pentru pace ar putea exista și astăzi. Cineva va trebui să preia autoritatea în Gaza dacă o operațiune israeliană înlătură Hamas. Poate că o forță arabă multinațională, condusă de Egipt și Arabia Saudită, ar putea prelua responsabilitatea pentru securitate și ar putea ajuta la readucerea în Gaza a Autorității Palestiniene cu sediul la Ramallah, stimulată de garanții de securitate americane și permisiunea de a îmbogăți uraniu în scopuri civile. Povestea Războiului de Yom Kippur sugerează că atunci când atât de multe asumpții vechi sunt date peste cap, pot fi schimbate și cele dăunătoare, cum ar fi presupunerea că nu poate exista o soluție cu două state sau o guvernare eficientă în teritoriile palestiniene. >>
