Viața înseamnă mai mult decât să fim de acord în privința politicii
L-am întâlnit pe Mark Campbell acum aproximativ un deceniu, la Cairo, într-un tip de bar pe care numai Cairo îl poate produce. Pub 28 era un local ponosit, cu un farmec decolorat, plin de fum de țigară, aranjamente pentru cele mai bune mese și o atmosferă de parcă s-ar fi petrecut ceva ilicit. Era locul preferat al lui Mark, sau unul dintre ele. Se întorsese la Cairo, unde mai locuise, ca să prospecteze aur în deșertul vestic. Apărea îmbrăcat la costum, uneori cu papion — un texan gălăgios, cu părul alb, care domina încăperea.
Pe de o parte, aceasta este o amintire foarte personală. Dar pe de altă parte, există ceva fundamental (dacă nu chiar universal) în experiența de expatriat. Uneori simt că expații sunt oamenii mei. Îi poți recunoaște oriunde mergi. Sunt o specie aparte. Merită să vorbești cu ei, mai mult decât cu majoritatea.
Mark era, cum ar fi spus Damon Runyon, „mereu generos cu lichiditățile”. Cumpăra băuturi întruna, ceea ce atrăgea profitori, dar nu părea să-i pese. Pentru noi, cei mai tineri — sau măcar mai tineri decât el, oricare i-ar fi fost vârsta exactă — era un fel de sfânt protector al expaților. Îmi spunea invariabil „Junior”, iar eu am ajuns la o vârstă la care asta chiar sună al naibii de bine. La Mark, totul părea puțin ieșit din timp. Trecutul lui era o ceață de insinuări: aluzii la pașapoarte duble, ceva legat de Wall Street, intrigi neclare, nume aruncate dintr-un club bărbătesc demult uitat și povești care flirtau cu improbabilul. Vârsta lui era nedeterminată. Astăzi poate că ar fi avut 75 sau 89 de ani — chiar nu am nicio idee, iar el refuza mereu să spună. Îi plăcea să pretindă că făcea parte din generația celui de-al Doilea Război Mondial, ceea ce l-ar fi plasat spre limita inferioară a intervalului, dar cine știe. La Cairo, adevărul era ceva complet fluid.
Urâa japonezii cu o intensitate aproape comică, de Vechiul Testament, și iubea muzica big-band cu o pasiune la fel de absurdă. Dacă ajungeai în apartamentul lui din Zamalek — și eu am ajuns de multe ori — insista să o pună, în timp ce împărțea beri fără încetare. Încercările de a prelua sistemul audio cu un U2 sau un Springsteen erau tratate ca acte de erezie. M-a amenințat de mai multe ori că mă dă afară din cauza asta. „Gunoiul ăla nici măcar nu e muzică!!”, tuna el. Simt la fel despre muzica pop de azi. Sunt ca Mark? Sigur că nu! Dar poate că da.
Din punct de vedere politic, era un extremist de dreapta, deși chiar și asta părea uneori un fel de spectacol. Îi plăcea să citeze replica lui Reagan, că cele mai înspăimântătoare cuvinte din limba engleză sunt: „Sunt de la guvern și sunt aici ca să ajut”. I-am spus odată că, totuși, guvernul are un rol acolo unde piața nu poate fi de încredere — de pildă, să se asigure că fiecare copil de șase ani primește o educație în clasa întâi. Mark a dat din cap și, cu accentul lui texan, a răspuns: „Așa e, Junior. Atâta timp cât părinții pot plăti pentru asta”. L-am privit doar, și am sorbit din berile Stella. Nu puteai niciodată să-ți dai seama dacă te lua peste picior.
Trăim într-o eră a polarizării politice, care îi face pe oameni să se urască între ei. Mark era un caz de radical pe care nu-l poți urî. Aproape toată lumea îl iubea. Știți ceva? Asta a fost darul lui pentru mine. M-a îndemnat să mă ridic deasupra divizărilor. În ciuda neînțelegerilor noastre, s-a oferit chiar să-mi finanțeze campania de „Junior Senator from Pennsylvania”. Ar fi fost frumos, deși ilegal.
Cu timpul, am început să am senzația că avea puteri de profeție inaccesibile celor doar sănătoși la cap. În decembrie 2017, iubita mea echipă, Philadelphia Eagles, și-a pierdut quarterback-ul de calibru MVP, Carson Wentz, într-o accidentare care i-a pus capăt sezonului. Eram deprimat, ceea ce se potrivea nebuniei mele. Mark m-a găsit într-un bar numit Deal’s, a depistat imediat că sunt idsperat și a vrut să știe ce am. I-am spus că speranțele mi s-au năruit. Fără Wentz — fără Super Bowl; fiecare expert era de acord.
Mark a respins asta cu o grimasă și o încruntare. „Stai liniștit, Junior”, mi-a poruncit. „O să ajungeți la Super Bowl oricum. O să ajungeți la Super Bowl — și o să câștigați Super Bowl-ul”. Și exact asta s-a întâmplat. M-a învățat să nu subestimez niciodată minoritatea de excentirici. Evenimentele politice de după aceea nu au făcut decât să întărească această bănuială neliniștitoare.
Ultima dată când l-am văzut a fost în 2019. Avea necazuri cu un picior; medicii îl amenințau cu amputarea. Era iritabil, dar neînvins. I-a strâns pe vechii mei prieteni din Cairo pentru o ieșire și a prezidat întâlnirea, ca un împărat ursuz, dar binevoitor. Când unii dintre noi au plecat devreme, ne-a făcut semn: „Hai, tinereilor, distrați-vă”. Era un profesionist al bătrâneții, un rol pe care îl juca cu entuziasm. Eu am plecat la mai bine. Litaral, e o ștachetă destul de joasă.
Mark a murit astăzi. A murit tânăr. La revedere, prietene nebun și drag. Ne vedem în acel Texas A&M din cer.
