Agențiile de spionaj rusești sunt atât de profund implicate în sistemul bancar, încât este greu să le deosebești.
Nu mulți oameni din afara lumii finanțelor au auzit de numele lui Viktor Gherașcenko. Cu toate acestea, munca sa de bancher central a fost absolut esențială pentru susținerea economiei sovietice și a cleptocrației ruse care i-a succedat și a rămas esențială pentru Putin și elita sa până în prezent, relatează CEPA.
Trecerea în neființă a bărbatului de 87 de ani pe 11 mai a declanșat un val de nostalgie în rândul economiștilor, bancherilor și oficialilor ruși care propovăduiau cândva idei liberale, pro-occidentale. „Îl cunosc din 1991, când eram membru al unui grup de experți sub președintele Boris Elțin… Gherașcenko a salvat țara, de fapt”, a spus Mihail Deliaghin, membru al Dumei actuale, cunoscut pentru apropierea sa de Kremlin și pentru opiniile revanșarde.
Importanța fostului șef al băncilor centrale sovietică și rusă pentru Rusia natală poate fi judecată după porecla lui de Hercule (în rusă, Gerakl, care amintește de numele său prescurtat), cel mai important erou al grecilor antici.
Bancher profesionist provenit dintr-o familie a elitei sovietice – tatăl său a fost primul șef adjunct al Băncii de Stat Sovietice sub Stalin – Gherașcenko a reușit să conducă banca centrală de patru ori. Fost demnitar sovietic, care a fost pe vremuri membru al Comitetului Central al Partidului Comunist, și-a construit o carieră de succes în noua Rusie, pe măsură ce s-a adaptat la lumea necunoscută a piețelor libere.
Mătăhălos și chel, cu fața definită de ochelari colorați supradimensionați, arăta ca o relicvă a trecutului sovietic chiar și în anii 1990. Dar înfățișarea lui era înșelătoare. Lui Gerașcenko nu i-a fost niciodată frică să folosească metode economice radicale, cum ar fi înlocuirea vechilor bancnote sovietice cu cele noi – înghețând astfel toate conturile și privând o mare parte a populației de economiile deținute în 1991.
După ce și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în sistemul bancar internațional și mulți ani în străinătate, el nu a ezitat să se alăture partidului ultranaționalist și anti-migranți Rodina (Patria mamă) și a acceptat să joace rol de corupător în timpul alegerilor prezidențiale, pur și simplu pentru că așa i-a cerut Kremlinul.
Nu a ezitat niciodată să recunoască, trădând o candoare admirabilă, chiar dacă arăta și o lipsă uluitoare a principiilor politice și morale. Într-adevăr, se poate ca această imoralitate să fi fost tocmai cea care i-a ajutat ascensiunea.
Gherașcenko a fost probabil cel mai proeminent exemplu de om curios: un birocrat care a devenit bancher într-o țară în care antreprenoriatul și bancile care nu erau de stat erau fie interzise, fie inexistente.
În timpul Războiului Rece, munca în acest domeniu însemna să lucrezi în străinătate, oferind unele dintre cele mai sensibile servicii regimului de la Moscova — de la vânzarea resurselor naturale către Occident și cumpărarea de cereale de acolo, până la finanțarea partidelor comuniste prietenoase și a „mișcărilor de independență” din întreaga lume.
Pentru a desfășura aceste operațiuni, Uniunea Sovietică a menținut o rețea mare de bănci străine deținute de stat (cunoscute drept ”assovzagranbanki”) care se întinde în marile orașe ale lumii, de la Londra, la Singapore și de la Teheran, la Paris și Zurich. Cea mai veche și mai proeminentă dintre acestea a fost Moscow Narodni Bank din Londra, deschisă în 1919 după ce guvernul sovietic a naționalizat o bancă rusă pre-revoluționară.
Gherașcenko a fost numit director la banca londoneză în 1965, când avea 28 de ani. Până atunci trecuseră șase ani de când băncile străine sovietice primiseră un nou mandat: să efectueze operațiuni care nu ar fi fost urmărite de autoritățile financiare americane – „pentru a face tranzacțiile în dolari ale sovieticilor impenetrabile pentru guvernul SUA”, așa cum a declarat pentru CEPA un bancher rus de rang înalt.
În sistemul băncilor sovietice din străinătate, KGB-ul pândea mereu după colț – când guvernul Regatului Unit a decis expulzarea din țară a 105 spioni sovietici în 1971, angajații băncii se numărau printre cei deportați (indicând faptul că autoritățile britanice aveau o idee clară despre scopul real al acestor instituții).
La Londra, Gherașcenko s-a dovedit a fi un specialist capabil și, în câțiva ani, a fost transferat la conducerea operațiunilor băncii din Beirut-Liban. Acolo, l-a întâlnit pe Evgheni Primakov, viitorul șef al informațiilor ruse și mai târziu prim-ministru rus, care avea să se dovedească mai târziu un contact important. Beirutul a fost un teren-cheie pentru carierele agenților de informații sovietici, în parte pentru că KGB-ul și-a concentrat eforturile de acolo pe recrutarea americanilor.
După Beirut, Gherașcenko a continuat să se deplaseze prin arhipelagul mondial al băncilor sovietice din străinătate, cu misiuni în Germania de Vest, apoi în Singapore, înainte de a reveni la Moscova la mijlocul anilor 1980. În cele din urmă, a devenit șeful Gosbank (predecesorul Băncii Centrale a Rusiei) în ultimii ani ai Uniunii Sovietice.
La acel moment, Gherașenko avea un CV de invidiat. Cunoștea câte ceva despre sistemul financiar al lumii non-sovietice, în timp ce era și un insider de încredere, fiind la curent cu partea cea mai sensibilă – fluxurile secrete de bani în și dinspre un sistem sovietic încă în mare măsură închis. A devenit supraveghetorul sistemului băncilor sovietice din străinătate. Aceste bănci au furnizat servicii esențiale Moscovei – de exemplu, banca din Zurich a supravegheat vânzarea lingourilor de aur sovietice (transportate sub scaunele avioanelor Aeroflot) și a diamantelor.
S-ar fi putut crede că, odată cu prăbușirea regimului sovietic în 1991, lucrurile s-au schimbat în noua Rusie capitalistă, cu siguranță mai ales în privința sectorului bancar. Nu chiar.
Primul director al Băncii Centrale a Rusiei ales de Boris Elțin a fost Gheorgi Matiukhin, un fost ofițer al Primului Director șef al KGB (informații străine), cu experiență în domeniul bancar sovietic. Fusese și elevul tatălui lui Gherașcenko.
Direcția de informații externe, acum o agenție separată numită SVR, a fost predată lui Evgheni Primakov – vechea cunoștință a lui Gherașcenko – care avea să-l înlocuiască pe Matiukhin în 1992. Toți proveneau din același sistem, unde KGB-ul nu era prea departe, ci se afla chiar după colț. Și când, la un moment dat, Gherașcenko și-a pierdut funcția, a revenit când Primakov a devenit prim-ministru.
Nu a fost o surpriză faptul că, din acel moment, sectorul bancar al Rusiei a fost în mare măsură supravegheat de serviciile de informații străine. Deși bancherii ruși nu au iubit niciodată KGB-ul, au acceptat continuarea relației – mai ales pentru că au crezut întotdeauna că ar putea să depășească agenția de spionaj și pe succesorii ei.
În cele din urmă, Putin le-a dovedit că au greșit.
După cum se întâmplă adesea, cele mai sensibile elemente ale sistemului bancar sovietic – inclusiv sovzagranbanki – au supraviețuit anilor 1990 și 2000, deși sub nume și structuri de proprietate schimbate. Și au fost utile atunci când Rusia a fost inundată de o avalanșă de sancțiuni occidentale în urma anexării Crimeei și apoi a invaziei pe scară largă a Ucrainei. De exemplu, Gazprombank Elveția, succesorul direct al băncii din Zurich folosită cândva pentru a vinde aur și diamante sovietice, a fost folosită pentru a procesa plățile rusești de gaz din Europa, până când a decis să-și oprească operațiunile, la sfârșitul anului 2022.
Mentalitatea adusă de KGB în sistemul bancar pare să dăinuie și ea.
Finanțatorii ruși, obișnuiți să se alinieze regimului și agențiilor sale represive, au ales să susțină regimul în război — nu neapărat din loialitate, ci pentru că nu cunoșteau ceva diferit.
