Începând cu primăvara lui 2021, pe parcursul verii și mai ales în ultima parte a acelui an, Putin a manifestat, în planul politicii externe, o dorință arzătoare: cu Rusia și cu el însuși să vină la discuții, pe tema Ucraina, doar SUA și Biden, iar nu vreun alt actor, oricât de relevant – fie țară, organizație, lider politic.
În optica Moscovei, chestiunea ucraineană ținea de bucătăria Imperiului care uitase să moară. Firul acestei logici devenise evident încă de la începutul lui 2014, când rușii intraseră, militar, fără să stea la povești cu străinătatea, în Crimeea și în Donbas.
Logica a rămas în picioare și șapte ani mai târziu, când, acum măcar e limpede, Kremlinul era la apogeul pregătirilor pentru pasul cel mare – direcția Kiev. Însă de data asta, miza devenise cu mult mai mare, riscul crescuse pe măsură, iar spre deosebire de momentul 2014, pe factorul surpriză nu Rusia mai putea conta sută la sută, motivele fiind în principal două: nu mai putea trece pe sub radar anvergura manevrelor militare necesare în condițiile unei asemena sarcini; iar marile cancelarii erau deja în gardă, tocmai din cauza surprizei urâte din 2014.
Acestea și nu altele au fost variabilele care, în 2021, au făcut imposibil de ocolit, pentru Rusia, o discuție internațională și nu doar una de bucătărie internă, pe tema Ucraina. Dar dacă a fost să fie așa, Putin a căutat ca ea, discuția, să se poarte în termenii impuși de Moscova: cu americanii și doar cu ei. Nu cu ucrainenii, nici cu europenii, nici măcar cu chinezii. Strict cu americanii!
Ieșit din nou la vânătoare, Kremlinul își pregătise pușca, la acea vreme, pentru doi iepuri.
- Probabil spera intens că va reuși să pună mâna pe chilipir, sub forma unui târg Moscova-Washington, încheiat peste capul tuturor, sub amenințarea că alternativa nu este alta decât războiul. În felul acesta, Putin putea evita expunerea la riscul inerent oricărui război, indiferent cât de mult credea în visul victoriei: eșecul (plus costurile extravagante și nesustenabile măcar pe termen lung).
- Probabil spera și că va exploata situația pentru a consolida mitul Rusiei ca putere fără egal, altul decât America, ca și mitul personal, de „reîntregitor” vizionar și imun la înfrângeri. Era un narativ convenabil pe plan intern și cu atât mai seducător prin potențialul efectelor sale în plan extern.
Cu alte cuvinte, în 2021, departe de orice gând de pace și onestitate rusească în relațiile internaționale – deși tocmai sub această flamură își promova Kremlinul demersul – Putin nu urmărise nicio clipă altceva decât rapt teritorial și măreție, ambele în regim low-cost.
Din fericire, o clipă, pentru ambițiile sale, americanii au intrat în jocul „negocierilor”, înghițind câteva lămâi și așezându-se la masă cu țarul wannabe. Din nefericire pentru ambițiile sale, iar după cum s-a dovedit ulterior și pentru viitorul regimului putinist, americanii nu au fost naivi și nici restul lumii nu era decuplată de la realitate.
În loc de a câștiga fără muncă un teritoriu de talia Ucrainei, Putin s-a trezit în situația de a face ore suplimentare, dar pierzând bani, tezaur militar și oameni. Iar în loc de a umfla mitul Rusiei mărețe, s-a trezit în postura celui care l-a dus în derizoriu.
În doar doi ani, de la 2021 la 2023, statutul lui Putin și al Rusiei sale a decăzut atât de mult încât și liderul, și țara mai au acces doar la discuții de rang doi, cu Erdogan și cu Turcia (cu Xi Jinping și China, chestiunea e de cu totul altă natură; Beijingul e concentrat nu pe dialog „constructiv” cu Moscova, ci pe propria vânătoare de chilipiruri pe această direcție).
Ignorați de americani, iar în ultimul an chiar și de Macron, aceiași ruși care în 2021 strâmbau din nas la discuții cu orice este ne-american, în 2023 ridică mâna și zic „Prezent” ori de câte ori turcii le fac semn că iarăși a venit momentul pentru un păhărel de ceai și-un rând de baclavale.
Cu erorile de calcul și umflatul în pene pe care nu le ai, istoria este adesea bici, jug și ghilotină, iar din acest punct de vedere, e greu de ocolit o paralelă „înduioșătoare” între Putin de azi, ajuns atât de aproape să piardă inclusiv Crimeea furată, și tarul Nicolae I de „ieri”, cel îngropat de Războiul Crimeei.
Merită reluate, dat fiind contextul, două extrase din cartea istoricului Orlando Figes (Crimeea. Ultima cruciadă, POLIROM, 2019). Fantomele au prins glas!
–––––––––––––––––––––––––––––––––
- „Falimentul sistemului lui Nicolae era recunoscut chiar și în rândul elitei aflate la guvernare. < Doamne, atâtea jertfe >, scria în jurnalul său cenzorul țarist Aleksandr Nikitenko. < Totul la porunca unei voințe nebune, îmbătată de puterea fără margini și de îngâmfare… Am purtat un război nu numai doi ani, ci 30, ținând o armată de un milion de suflete și amenințând neîncetat Europa. Care a fost rostul acestora? Ce câștiguri, ce glorie a cules Rusia din asta? > Cu câțiva ani înainte, gândea Nikitenko, naționaliștii panslaviști de la Moscova propovăduiau declinul Occidentului, afirmând că acestuia îi va lua locul o nouă civilizație slavă, sub conducerea Rusiei. < Iar acuma, Europa ne-a dovedit, în ignoranța și apatia noastră, în disprețul nostru obraznic față de civilizația sa, cât de decăzută este de fapt Rusia! Ah, ce nenorociți suntem! >”. (p.324)
- „Amintirile Războiului Crimeei continuă să le stârnească rușilor sentimentele profunde de mândrie și resentimente față de Occident. În 2006, la Centrul pentru Gloria Națională a Rusiei, s-a organizat o conferință despre Războiul Crimeei, cu sprijinul Administrației Prezidențiale a lui Vladimir Putin și al ministerelor Educației și Apărării. Concluzia conferinței, dată publicității de organizatori într-un comunicat de presă, a fost că războiul nu trebuia privit ca o înfrângere a Rusiei, ci ca victorie morală și religioasă, un gest național de sacrificiu într-un război drept; rușii ar trebui să cinstească exemplul autoritar al lui Nicolae I, țar batjocorit pe nedrept de intelighenția liberală, fiindcă s-a ridicat împotriva Occidentului, apărând interesele țării sale. Reputația lui Nicole I, omul care i-a implicat pe ruși în Războiul Crimeei împotriva întregii lumi, a fost restabilită de Rusia lui Putin. Astăzi, din ordinul lui Putin, portretul lui Nicolae este expus în anticamera biroului prezidențial de la Kremlin. La sfârșitul Războiului Crimeei, un sfert de milion de ruși fuseseră înmormântați în gropi comune din diferite locuri aflate în jurul Sevastopolului”. (p. 355)
