Analiză LARICS: Cazul generalului Soleimani, Casus Belli sau diplomație de compromis?

Platforma de analiză a războiului informațional LARICS analizează amănunțit situația explozivă din Orientul Mijlociu după eliminarea generalului Qassem Soleimani. Un articol semnat de Ioana Constantin Bercean, doctorand la Universitatea din Bucureşti şi expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.

Redăm integral analiza:

În ultimii ani Iranul și-a proiectat puterea în Orientul Mijlociu, din Liban în Siria și din Irak în Yemen, folosindu-se de o strategie unică prin care îmbina capabilitățile militare cu cele politice, construită parțial pe modelul Hezbollah din Liban.

O combinație unică între David Patraeus și Brett McGurk

Arhitectul acestei strategii a fost generalul-maior Qassem Soleimani, conducătorul Forței Quds („Ierusalim” în farsi), unitatea de elită a Corpului Gărzilor Revoluționare din Iran (IRGC), specializată în război neconvențional și operațiuni militare externe. Soleimani a fost, fără îndoială, cel mai puternic general din Orientul Mijlociu, fiind în același timp și una dintre cele mai populare personalități nu doar în Iran, ci și în comunitatea șiită regională, vorbindu-se despre el destul de des ca fiind un posibil candidat la președinție în 2021. Generalul iranian a fost arhitectul și comandantul operațional al efortului iranian de a consolida renașterea șiită (Shia crescent), din Iran până în Irak, prin Siria, în sudul Libanului. Dintr-o perspectivă diplomatică, combinată cu una militară, Qassem Soleimani era perceput ca o combinație unică între David Patraeus și Brett McGurk, deoarece și-a petrecut aproape întreaga carieră în lumea arabă, promovând interesele militare și diplomatice ale Iranului în întreaga regiune și construind alianțe pro-Iraniene în Orientul Mijlociu. Mai mult, Soleimani a fost responsabil de crearea așa-numitului arc de influență – „Axa Rezistenței” – care se întinde de la Golful Oman prin Irak, Siria și Liban, până la țărmurile estice ale Mării Mediterane.

Aceste alianțe iraniene au devenit suficient de stabile încât se credea că liderul Quds, dacă și-ar fi dorit, își putea conduce mașina din Teheran până la granița Libanului cu Israelul, fără să fi fost oprit. Yossi Cohen (actualul director al Mossad-ului) sublinia că aceeași rută ar fi deschisă pentru încărcăturile de rachete destinate principalei forțe proxy iraniene din regiune, Hezbollah. Poate tocmai această încredere excesivă în propria strategie l-a costat viața pe generalul Qassem Soleimani, în data de 3 ianuarie 2020. Așa cum, șapte ani mai devreme, în februarie 2013, un alt oficial de top al Quds, Hassan Shateri, a fost asasinat pe traseul dintre Damasc și Beirut. Dacă circumstanțele asasinării lui Shateri încă sunt neclare, oficialii iranieni suspectându-i pe israelieni pentru atac, eliminarea lui Soleimani nu ascunde nimic hibrid sau neconvențional, fiind vorba despre un gest asumat al administrației americane, președintele Donald J. Trump ordonând atacul în seara zilei de 2 ianuarie 2020. Este posibil ca Iranul să răspundă, chiar dacă nu imediat, rămânând astfel pe prima pagină a agendei de politică externă a Washingtonului. Teheranul va atrage astfel SUA exact în genul de confruntări hibride, neconvenționale, exact genul de bătălii de care Pentagonul încearcă să scape de mai bine de un deceniu. Consecința imediată a acestei acțiuni ar putea fi creșterea numărului de trupe americane din Orientul Mijlociu, în ciuda dorinței președintelui american de a părăsi regiunea.

Context

În data de 29 decembrie 2019, avioane de luptă americane au bombardat cinci baze controlate de miliția șiită Kata’ib Hezbollah (KAH), sponsorizată de Iran, eliminând 24 de membri ai acesteia. Trei dintre baze se aflau în vestul Irakului iar două pe partea siriană a graniței. Departamentul de Apărare al SUA a descris atacurile ca fiind defensive – un răspuns la atacul cu rachetă al KAH din ziua precedentă, asupra unei baze din Kirkuk, atac soldat cu moartea unui contractor american și cu patru soldați răniți. Atacul de la Kirkuk a fost cel mai recent dintre cele 11 astfel de acțiuni asupra bazelor irakiene unde sunt dislocați aproximativ 5000 de soldați americani, KAH fiind principala suspectă în toate cazurile menționate. SUA au desemnat KAH ca organizație teroristă străină (FTO), gruparea fiind considerată una dintre cele mai periculoase proxy-uri iraniene. Administrația Trump a considerat că pierderea vieții unui cetățean american în ultimul atac KAH a depășit linia roșie, iar un răspuns militar era singura reacție potrivită. Atacurile iraniene sau ale grupărilor sponsorizate de Iran asupra petrolierelor din Golful Persic din perioada mai-august, atacul asupra rafinăriilor saudite din 14 septembrie și chiar doborârea dronei americane nu s-au soldat cu pierderi de vieți omenești iar răspunsul Washingtonului s-a limitat la o retorică agresivă și la avertismente dure. Indiferent de justificările administrației americane privind atacurile asupra KAH, gestul a provocat reacții dure din partea liderilor irakieni. Chiar dacă este cunoscut faptul ca miliția șiită Kata’ib Hezbollah este sponsorizată de IRGC-QF, gruparea este una dintre Forțele Populare de Mobilizare Șiită (PMF) care se află, cel puțin nominal, sub structura oficială de comandă militară irakiană și este considerată ca fiind pivotul luptei împotriva ISIS. Liderii PMF sunt persoane influente în spațiul politic irakian, posibil controlate de Teheran. Deci atacurile din 31 decembrie 2019 asupra zonelor exterioare ale ambasadei americane din Bagdad nu au venit ca o surpriză.

Acest carusel al atacurilor au deranjat echilibrul căutat de liderii irakieni în alianțele lor atât cu Iranul, cât și cu SUA. Iar Washingtonul a decis că strategul acestor evenimente a fost însuși Qassem Soleimani, prin intermediul formațiunilor sponsorizate de Iran. S-a hotărât astfel că era timpul ca Teheranul să fie amendat pentru acțiunile sale și descurajarea să fie reinstaurată. „Avem nevoie de o de-escaladare, iar aceasta este mama tuturor escaladărilor”, a declarat un oficial irakian referindu-se la asasinarea lui Soleimani, iar prim-ministrul Adel Abdul Mahdi a anunțat trei zile de doliu național în Irak, în memoria generalului iranian și a condamnat atacul, descriindu-l ca fiind o violare a suveranității naționale irakiene, dar și o încălcare a agrementului bilateral dintre Bagdad și Washington.

„Veniți, vă așteptăm!”: Hamdan, Iran, 2018

Timp de aproape două decenii, generalul Qassem Soleimani a influențat modelarea Orientului Mijlociu, chiar mai mult decât au facut-o grupările teroriste sunnite Al-Qaeda sau ISIS. Pentru a contracara influența americană din Irak între 2003 și 2011, IRGC-QF condus de Soleimani a furnizat militanților irakieni rachete, bombe și proiectile care puteau penetra chiar și armura unui tanc american M1, fiind considerat responsabil pentru moartea a peste 600 de soldați americani.

După ce mai bine de un deceniu a acționat din umbră, fiind aproape necunoscut în Occident, în anul 2008 Qassem Solemiani i-a transmis un mesaj verbal lui David Patraeus (cel mai înalt oficial american la acea vreme din Irak), prin intermediul președintelui irakian de atunci, Jalal Talabani, care spunea: „Dragă generale Petraeus, ar trebui să știți că eu, Qassem Soleimani, controlez politica iraniană din Irak, Liban, Gaza și Afganistan”. Simbolistica acestui mesaj era destul de ușor de descifrat: generalul iranian lăsa să se înțeleagă că el este cel care coordonează strategia externă iraniană și răspunde doar și direct în fața Liderului Suprem Ali Khamenei. Sarcasmul lui Soleimani nu s-a încheiat cu retragerea parțială a trupelor americane din Irak. În 2017, fostul director al CIA, Mike Pompeo, i-a scris din nou generalului iranian, avertizându-l să nu mai amenințe, prin intermediul milițiilor șiite irakiene, interesele americane din Irak. „Nu vă voi lua scrisoare și nici nu o voi citi și nici nu am nimic a vă spune”, a venit prompt răspunsul lui Soleimani. Un an  mai târziu, în 2018, Soleimani a oferit un răspuns faimos unui avertisment postat de președintele Trump pe Twitter, mesaj adresat președintelui iranian Hassan Rouhani: „Niciodată să nu mai amenințați Statele Unite sau veți suferi consecințe precum puțini au suferit în istorie. Nu mai suntem o țară care să vă tolereze vorbele demente despre violență și moarte!”. În timpul unui discurs în Hamdan, o localitate din sud-vestul Teheranului, Soleimani l-a minimalizat pe Trump, răspunzându-i la fel de agresiv: „Este sub demnitatea președintelui nostru să vă răspundă. Suntem aproape de voi, unde nici nu vă puteți imagina. Noi suntem gata. Noi suntem bărbații din această arenă. Veniți. Vă așteptăm!”

În mod surprinzător, imediat după eliminarea lui Qassem Soleimani, președintele american Donald Trump a afișat o reținere rară, postând doar un steag american pe contul său de Twitter.

Însă o zi mai târziu, Trump a revenit declarând că eliminarea lui Soleimani a fost menită „să oprească un război” și nu să genereze unul. „Acest fapt să fie o lecție pentru iranieni. Dacă aceștia vor mai ataca americani sau capabilități americane, avem în vizor 52 de situri culturale iraniene [52 fiind numărul ostaticilor americani din timpul crizei ostaticilor din 1979]. SUA nu mai vrea amenințări!”

Casus belli?

Alături de Soleimani au mai fost eliminați și conducătorul miliției șiite KAH, Abu Mahdi al-Muhandis, precum și alte câteva personalități pro-iraniene din Irak. Mulți politicieni irakieni, unii din necesitate și, în unele cazuri, la alegere, au legături strânse cu Iranul, însă toți vor resimți presiunea la care îi va supune Teheranul pentru a decide expulzarea trupelor americane. Iar în acest scenariu, există posibilitatea ca mulți lideri irakieni să cedeze la insistențele iraniene. Primul ministru, Adel Abdul-Mahdi, un șiit care a petrecut ani în exil în Iran, s-a retras din spațiul public și acum joacă doar un rol de observator. Forțele militare americane staționate în Afganistan și Siria pot fi de asemenea în pericol, deși ambele contingente sunt deja bine apărate din cauza amenințărilor venite din partea ISIS, ale talibanilor sau ale altor grupări anti-americane. IRGC și aliații săi ar putea ataca ambasadele americane sau alte stabilimente ale guvernului SUA aflate în regiune. Qassem Soleimani era „adultul din cameră” și chiar dacă a acționat din umbră, el a devenit un adversar puternic și neconvențional pentru SUA. Pierderea lui înseamnă foarte mult pentru Iran și aliații săi regionali.

În Iran s-au decretat trei zile de doliu național, iar Liderul Suprem și-a exprimat public sentimentele față de pierderea omului său de încredere.

Steagul roșu, ridicat pe domul moscheii Jamkaran din Qom, reprezintă starea de veghe, de vigilență, prin care se anunță credincioșii că trebuie să fie atenți. Și anunță că pe teritoriul proxim se află trupul declarat sfânt al martirului. Pentru conservatorii religioși șiiți, generalul e martir. Preluarea imaginii steagului roșu a generat însă un val uriaș de știri false, care asociau acest simbol cu o chemare la Jihad, afirmându-se chiar că steagul roșu este ridicat pentru prima oară în istoria Iranului. Nimic mai fals. În șiismul duodeciman steagul roșu este arborat o dată pe an, în semn de doliu, în Muhharam – luna sfântă în care se comemorează tragedia morții nedrepte a califului Ali, ginerele și nepotul Profetului, și a familei acestuia.

În ultimele patru decenii Republica Islamică și-a perfecționat capacitățile de război asimetric. Îi lipsesc forța, armele, banii și tehnologia pentru a aborda direct SUA într-un război convențional, dar a investit sume considerabile în forțe proxy, operațiuni de informații și activități asimetrice (inclusiv război cibernetic). Obiectivul iranian este de multe ori să impună costuri adversarilor, acoperindu-și suficient de bine pistele astfel încât să evite vina directă, dar lăsând suficiente indicii pentru a consolida conștientizarea prezenței Iranului într-o anume regiune sau într-un eveniment. Întreaga lume va trebui să fie în alertă mare pentru luni sau (mai probabil) ani. Economiile sofisticate cu infrastructuri complexe au mult mai multe de pierdut decât Iranul, iar acesta va încerca să crească aceste costuri. Teheranul ar putea genera tensiuni globale majore și vor căuta să accentueze neîncrederea factorilor decizionali mondiali față de unilateralismul american. Iranienii ar putea găsi sprijin moral în acest sens din partea Rusiei și a Chinei, ambii actori având un interes comun să fragilizeze influența americană în regiunea Orientului Mijlociu.

Ministerul Afacerilor Externe din Federația Rusă a postat un mesaj oficial prin care condamnă atacul asupra lui Qassem Soleimani: „Am luat la cunoștință, cu îngrijorare, informația privind uciderea comandantului forțelor speciale Quds (…). Acest pas al Washingtonului va avea repercusiuni grave asupra stabilității și păcii din regiune. Plecăm de la premisa că asemenea acțiuni nu vor facilita găsirea de soluții pentru problemele grave ce s-au acumulat în Orientul Mijlociu ci, din contră, vor conduce la o nouă rundă de escaladare a tensiunilor din regiune”. Uniunea Europeană, prin intermediul Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, Josep Borrell, care pe 4 ianuarie 2020 s-a întâlnit, la Bruxelles, cu omologul său iranian, Javad Zarif, dar și prin declarațiile președintelui francez Emmanuel Macron, face apel la abordarea precaută a situației și la încercarea găsirii unui compromis pentru de-escaladarea situației.

Va fi interesant de urmărit dacă asasinarea lui Qassem Soleimani va genera  vreo schimbare în cadrul IRGC-QF, deoarece succesorul generalului a și fost desemnat, în persoana lui Esmail Qa’ani, un personaj care în ultimii nouă ani a stat în umbra lui Soleimani, fiind adjunctul acestuia. „Nu ne dorim război, dar dacă cineva ne invadează țara, el va învăța o asemenea lecție încât nu se va mai gândi niciodată la o agresiune [împotriva Iranului]”, a fost declarația lui Qa’ani după învestirea în funcție. Mai mult, ascensiunea ultra-conservatorilor este aproape iminentă, iar alegerile pentru parlamentul iranian (Majles-e Showrā-ye Eslāmī), programate pentru februarie 2020, ar putea aduce schimbări esențiale în spectrul politic iranian. Segmentul hard-line al politicienilor iranieni era deja cotat cu mari șanse de câștig, ca urmare a retoricii populiste abordate ca răspuns la politica de presiune maximă a Washingtonului. Eliminarea generalului Soleimani face ca acest lucru să devină aproape o certitudine, în aceste condiții o eventuală reluare a dialogului dintre Teheran și Washington devenind mult mai dificilă, misiunea pragmaticilor Rouhani și Zarif devenind una aproape imposibilă, cel puțin pe termen mediu. Pe de altă parte, regimul din Teheran este unul suficient de pragmatic, strategic și calculat, și este conștient că nu poate susține o confruntare directă cu SUA, un asemenea gest fiind egal cu sinuciderea. Khamenei a promis răzbunare, dar aceasta ar putea veni sub forma restaurării influenței regionale sau chiar prin retragerea din acordul nuclear.

…Sau diplomație de compromis?

Nici una dintre părți nu își dorește însă cu adevărat un război. Totuși provocarea există, iar riscurile unor calcule precipitate sunt destul de mari în acest moment, în ambele părți. Schimbarea unui regim este o sarcină destul de complicată, iar SUA știe deja acest lucru, având în memoria foarte recentă precedentele Irak și Afganistan. Este puțin probabil ca președintele Trump să opteze pentru o astfel de soluție, sub forma unei invazii sau prin mijloace asimetrice, deoarece este foarte probabil ca guvernul iranian să supraviețuiască unei asemenea confruntări. Mai mult, pentru un președinte în funcție, care caută realegerea în decursul acestui an, și care și-a fondat o parte a primei platforme electorale exact pe discursul retragerii militare din zona Orientului Mijlociu, este puțin probabil ca un nou război să îi aducă procente în plus. Însă zarurile au fost deja aruncate iar administrația americană fie are un plan de contingență bine pus la punct, astfel încât va avea o continuare coerentă a gestului inițiat, fie va trebui să improvizeze din mers, iar atunci lucrurile s-ar putea precipita. Riscul pentru Washington ar fi să rămână aproape singur în acest demers, deoarece în afara Israelului și a Arabiei Saudite, nici un alt actor nu prezintă, cel puțin momentan, nici o dorință de a se aventura într-un nou război de tipul Irak 2003. Misiunea administrației americane abia acum devine dificilă. Decizia eliminării lui Qassem Soleimani a fost, probabil, partea cea mai ușoară a acestei acțiuni. Dificultatea va interveni în momentul în care efectele generate de acest act vor trebui gestionate rațional și oportun. Administrația americană a calculat raportul cost-beneficiu între a-l tolera în continuare pe Soleimani sau a hotără eliminarea lui, iar concluzia a fost că beneficiile scoaterii lui din joc sunt superioare. Dacă a fost decizia corectă sau nu, nimeni nu știe momentan. Dacă administrația Trump va gestiona pragmatic situația generată, planificându-și pașii pe termen lung și în colaborare cu aliații tradiționali, SUA ar putea deveni mai puternică regional. Cu toate acestea, politica Washingtonului în Orientul Mijlociu de până acum sugerează că este mai probabil opusul. Până la urmă, moartea lui Soleimani se poate dovedi doar o victorie rapidă și de scurtă durată. Însă partea cea mai importantă a eliminării lui Soleimani, nu este asasinatul în sine (oricât de important ar fi acest gest), ci capacitatea americanilor de a penetra sistemul de securitate și de informații din jurul celui mai important lider militar iranian. Acest aspect ar trebui să fie pentru iranieni chiar mai îngrijorător decât asasinatul per se.

Pe de altă parte, Teheranul ar putea tergiversa un răspuns, proporțional sau nu, până în noiembrie 2020 (data alegerilor prezidențiale din SUA), iar apoi chiar până în mai 2021, când iranienii vor avea ei înșiși alegeri prezidențiale. Chiar dacă riscă să pară vulnerabili în fața aliaților regionali, Iranul și-ar putea asuma acest risc de non-combat temporar, sau limitat la o retorica agresiva, deoarece costurile ar fi mult mai mici decât în cazul angajării într-o confrunatre majoră cu SUA. Mai mult, într-un scenariu extrem de optimist, breșa de securitate din jurul lui Soleimani ar fi putut fi generată și tacit aprobată chiar de anumite grupări importante din Teheran, generalul devenind deja un pol extrem de important al ultra-conservatorilor, vorbindu-se despre el ca fiind un potențial candidat la președinție în mai 2021. Iar un Iran condus de un neo-conservator mai convins chiar decât Mahmud Ahmadinejad sau Ebrahim Raisi (potențial succesor al lui Khamenei), ar fi reprezentat într-adevăr un motiv de îngrijorare real, nu doar pentru cancelariile occidentale sau cele regionale, dar chiar și pentru segmentul moderat/pragmatic al elitei politice iraniene și pentru populația Iranului.