Șase cărți pentru a contempla lumea în care trăim, în ceea ce pare a fi un moment suprem de periculos. Sau chiar este?
Fiica mea m-a întrebat săptămâna aceasta dacă va izbucni un război mare vineri, așa cum spun unele persoane. I-am atras atenția că deja avem mai multe războaie mari în desfășurare, și cred că am auzit un oftat, deși discuția noastră s-a purtat prin mesaje text. Am adăugat că ar trebui să fim mereu atenți la Idele lui Marte, și a părut că oftează din nou. Uneori am acest efect asupra millenialilor.
După cum cititorii cu siguranță știu, 15 martie marchează asasinarea lui Julius Cezar de către un grup de senatori romani, în anul 44 î.Hr., eveniment imortalizat de Shakespeare. Tendința este să simpatizezi cu Cezarul condamnat, dar conspiratorii sunt motivați de ego mania sa și de temerile rezonabile că putea aboli Republica Romană și să se înscăuneze ca monarh. Rezultatul a fost o perioadă de turbulențe și, în cele din urmă, sfârșitul acelei versiuni a Romei.
Lecțiile, s-ar putea argumenta, se referă în principal la ambiguitatea morală și consecințele neașteptate. Moral, a fost corect sau greșit să-l omori pe Cezar? Gândiți-vă la despoții oribili de astăzi – sau la Hitler. A fost un calcul corect? Senatorii au încercat să păstreze un sistem pe care-l considerau drept și democratic – deși în termenii de astăzi aceasta a fost o tristă iluzie – și totuși Roma a căzut, poate datorită acțiunilor lor.
Ar putea fi acolo lecții pentru momentul nostru actual, care pare similar de pivotal. Epoca noastră este marcată nu doar de o polarizare extremă, ci și de un sentiment de certitudine mare din toate părțile – o combinație care duce la conflict și instabilitate. Vedem acest lucru peste tot: în războaie precum Rusia-Ucraina și Israel-Gaza, în conflictele culturale de tipul religios versus secular și oraș versus țară, în rupturile sociale toxice de tip progresiști versus restul și naționaliști versus restul.
Pare aproape ca și cum ne îndreptăm către un soi de Idele lui Marte permanente. Sau poate o Idele lui Marte figurative global-istorice. Peisajul este un vas clocotitor de mânii suprapuse și agonii urlătoare. Social media amplifică nebunia. S-ar putea să fiu și eu vinovat de asta.
Așa că, pe măsură ce ne apropiem de Idele lui Marte din calendarul actual, am consultat câteva cărți mai recente, scrise de autori care abordează ceea ce ne afectează și încearcă să ofere sens. Le voi prezenta într-o anumită ordine: de la cele care conțin cea mai mare certitudine la cele care proiectează îndoiala și apoi la cele complet cinice.
- „The War on the West”, de Douglas Murray. Murray, un jurnalist și un intelectual public provocator, își folosește inconfundabila măiestrie britanică în retorica mușcătoare pentru a desființa ceea ce vede ca fiind asaltul implacabil asupra civilizației occidentale din excesele ideologiei progresiste. Nu îi este rușine să declare că multe dintre lucrurile bune din lume vin din Vest, că doar Vestului i se cere să accepte migranți fără limită, că puțini doresc să migreze în altă parte și că alții se bucură de clemență pentru propriile lor aventuri de sclavie și jaf. Argumentează că societățile occidentale sunt atacate din interior de către progresiști, iar el face totul în afară de a-i numi direct imbecili. Pentru că nu este el însuși un prost, recunoaște multele greșeli ale Vestului, dar încearcă să le pună în perspectivă. Corectitudinea politică, politica identității și narațiunile privind „decolonizarea” sunt, în opinia sa, dușmanii unei astfel de perspective și produsul unui patologic dezgust de sine care face ca elitele să subestimeze amenințările reprezentate de islamismul radical și de imigrația în masă.
- „The Twilight of Democracy”, de Anne Applebaum. Applebaum, un istoric prolific și scriitoare pentru Atlantic, folosește istoria tumultuoasă a Poloniei sale natale pentru a explora eroziunea normelor democratice și ascensiunea autoritarismului în lumea modernă. Ea explorează cum societățile care erau în trecut democratice au cedat polarizării, teoriilor conspirației și atracției pentru liderii autoritari, examinând rolul social media, insecurității economice și decepției elitei. Este evidentă pasiunea ei pentru Polonia post-comunistă, unde speranțele timpurii ale mișcării Solidarității (și centru-dreapta liberal al cărui lider este soțul ei, Radek Sikorski) fuseseră aproape anihilate de partidul agrar-autoritar, Lege și Justiție. În cele din urmă, însă, lucrarea este un atac subtil la adresa trumpismului. Povestea are totuși un final bun: Polonia însăși a reușit să își tragă pe tușă, la vot, autoritarii, în decembrie anul trecut.
- „Democracy Awakening”, de Heather Cox Richardson. Istoricul american și uber-bloggerul oferă o analiză cuprinzătoare a ascensiunii trumpismului, punând accentul pe rădăcinile sale în tendințe istorice de lungă durată din politicile și societatea americană. Richardson susține că trumpismul nu este o abatere bruscă, ci mai degrabă o culminare a diviziunilor și tensiunilor mai profunde care au existat de decenii sub forma agitațiilor republicane împotriva „consensului liberal” al ordinii de după Al Doilea Război Mondial. Îl leagă de factori precum inegalitatea economică, resentimentul rasial și eroziunea încrederii în instituții și arată cum adoptarea lui Trump de către republicanii reflectă o schimbare mai largă către naționalism, populism și autoritarism care ar putea supraviețui dincolo de el. Este o lectură sumbră, cu siguranță. Vom vedea în noiembrie dacă are un final fericit.
- „Liberalism and Its Discontents”, de Francis Fukuyama. Fukayama este, desigur, binecunoscut pentru că a greșit în anii ’90, când a legat căderea imperiului sovietic și discreditarea comunismului de ceea ce a perceput ca o victorie decisivă a democrației liberale – așa-numitul „sfârșit al istoriei”. Fukayama a fost criticat de atunci și a fost destul de circumspect, într-un interviu pe care i l-am luat acum câțiva ani, recunoscând că diferențele culturale cu siguranță vor juca un rol. Aici explorează cum, în timp ce democrația liberală a realizat un succes remarcabil în promovarea prosperității și a libertății individuale, se confruntă cu amenințări interne și externe care îi subminează stabilitate. Identifică populismul în creștere, politica identității, diferențele culturale, contranarativele de „experiență trăită” și renașterea autoritarismului ca provocări-cheie pentru ordinea liberală – și în timp ce pare să le regrete, argumentează și că acestea trebuie respectate. „Cunoașterea este încorporată în experiența vieții,” scrie el cu o umilință care l-ar fi putut șoca pe el însuși, în versiunea sa mai tânără. „Este imposibil să respingem pur și simplu multe dintre aceste idei, deoarece pornesc de la observații care sunt indubitabil adevărate”. Totuși, risipind mânia mulțimii orientate spre echitate, Fukuyama susține că „egalitatea umană universală” ar trebui să fie cadrul nostru conducător. Obiectivul istoriei, l-aș numi eu.
- „The Tragic Mind”, de Robert Kaplan. Kaplan, un alt autor de la Atlantic, ale cărui patru decenii de activitate ca expert reprezintă un tur de forță intelectual, argumentează aici că puține lucruri pot fi reduse la pur bine și rău. Înțelepciunea, susține el, vine din înțelegerea tragediei luptei între diferite forme de bine, în care una este învinsă. El vede istoria ca o luptă din mitologia greacă antică între Dionis, fiul lui Zeus, pentru extaz și haos, și Apollo, care reprezintă rațiunea și ordinea. Amândoi sunt într-un fel necesari, niciunul nu poate fi neglijat, dar întotdeauna vor lupta (și se vor certa). Kaplan a făcut prima oară senzație cu „Fantomele din Balcani”, carte care a explorat România și Iugoslavia sub comunism, în anii ’80, și a dezvăluit complicațiile istorice care sfidează ideile simple despre ce este mai bine pentru astfel de locuri. Mai târziu, a regretat că l-a făcut pe președintele Clinton să ezite să intervină împotriva carnajului din Bosnia – totuși și aici, el se apropie destul de mult de a îndemna la prudență în fața despotismului. Deși te-ai putea simți bine dărâmând zidul și detronând un dictator, este de luat aminte că: ceea ce ar putea urma ar fi un haos poate fi mai rău. Epifania lui a venit prea târziu pentru Saddam Hussein.
- „Lying in Politics”, de Hannah Arendt. Acest tratat din 1954 este excepția aici, în sensul că nu este recentă, dar este cea mai cinică dintre toate, constituind o apărare masivă a maximei lui Nietzsche conform căreia „nu există fapte, doar interpretări”. Cei care nu-l suportă pe Trump nu vor găsi bucurie în explicațiile ei că minciuna a fost întotdeauna o parte integrantă a discursului politic și că liderii adesea nu au altă alegere decât să mintă, ca mijloc de a câștiga și păstra puterea. Arendt distinge între diferite forme de minciuni în politică, inclusiv propaganda, falsurile ideologice și înșelăciunea strategică. Ea sugerează că, în timp ce unele minciuni pot servi scopuri pragmatice sau strategice, altele pot avea consecințe mai insidioase, erodând încrederea în instituțiile democratice și subminând integritatea discursului public. Dar epifania principală este că faptele sunt antitetice politicii, deoarece politica necesită dezacord și, prin urmare, se bazează pe opinie. Privit în alt mod, s-ar putea concluziona că tot ce avem cu adevărat sunt „alternative facts” concurente. Cineva ar trebui să alerteze campania lui Trump.
I-am explicat fiicei mele că atunci când spunem „atenție Idele lui Marte”, invocăm o avertizare despre pericolul potențial, care a fost rostită de un ghicitor în piesa lui Shakespeare (în timpurile romane, „idele” se refereau la mijlocul lunii). Această avertizare subliniază imprevizibilitatea destinului și potențialul ca evenimente neașteptate să aducă prăbușirea sau tulburarea. Dar mă mai gândesc și la altecva. Poate că adevărata lecție a Idelor lui Marte nu este nouă, iar totul este mereu personal. Ce ne amintim cel mai mult despre asasinarea lui Iulius Cezar? Când victima este șocată să descopere că unul dintre asasini este prietenul său apropiat și exclamă, memorabil: „Et tu, Brute?”
„Și tu, Brutus?” – reflectă șocul lui Cezar în fața trădării de către Marcus Junius Brutus, iar trădarea este o temă-cheie care rezonază cu oamenii din toate culturile. Și eu îmi amintesc mai bine episoadele de trădare decât manifestările de prietenie. Sunt pur și simplu prea bune, ca poveste. Ele sunt o reflectare a „minții tragice” a lui Kaplan. Totul este o poveste despre oameni. Și așa a fost întotdeauna. În acea continuitate observăm încă o dată perspicacitatea unei maxime străvechi: „Ce a fost va fi din nou, ce a fost făcut va fi făcut din nou; nu este nimic nou sub soare”. Este o frază din cartea biblică a Ecleziastului, tradițional atribuită regelui Solomon. Asta și este ceea ce sper că va înțelege fiica mea.
