Autopsia unui fenomen. „Elefantul din încăpere”, simbolul politicii externe imprevizibile și isterice a Rusiei

Recent, autoritățile ruse au amenințat că vor desemna Fundația Anticorupție, Fundația pentru Protecția Drepturilor Cetățenilor și birourile Echipei Navalnîi drept „organizații extremiste”. În ierarhia rusă a „dușmanilor interni”, orice legătură cu o organizație „extremistă” poate avea consecințe chiar mai grave decât o legătură cu o organizație „nedorită” sau cu un „agent străin”.

Desemnarea organizațiilor lui Navalnîi ca extremiste va declașna un val de represiune, implicând numeroasele persoane care au ajutat aceste grupuri – fie prin participarea personală, fie prin contribuții financiare. Autoritățile ruse au emis amenințarea imediat după ce guvernul SUA a anunțat noi sancțiuni împotriva Rusiei. Maxim Trudoliubov, editor al secțiunii „Idei” a platformei Meduza, consideră că actualul val de presiune pornit împotriva lui Navalnîi și a asociaților săi ar putea fi noua metodă a Moscovei de-a emite „contrasanțiuni” în absența altor alternative.

---

🔹 În orice joc cu miză mare, fie el politic sau economic, cuvintele au o importanță limitată. Negocierile și declarațiile finale din mass-media sunt doar partea vizibilă a dialogurilor dintre țări, politicieni sau antreprenori; ceea ce contează cel mai mult sunt gesturile, amenințările și manifestările de forță. Strategii ca acestea sunt menite să consolideze pozițiile de negociere – să pună presiune pe adversarul său, obligându-l la acțiuni nedorite; să-l perie, să-i creeze confuzie și să forțeze pe unul dintre jucători să ghicească intențiile celuilalt.

Totul este un joc

În trecut, principalul mijloc de exercitare a presiunii asupra fiecărei țări era forța militară. Diplomația americană a canonierelor în relațiile cu Japonia este un exemplu celebru. În 1853, Japonia a fost de acord să renunțe la politica sa izolaționistă, veche de secole, și să semneze un acord comercial cu Statele Unite. Procesul decizional a fost probabil accelerat de navele marinei americane care așteptau chiar în largul coastei țării, amenințând că vor deschide focul asupra capitalei.

Decenii mai târziu, Theodore Roosevelt și-a descris abordarea politicii externe cu expresia „Vorbește blând și poartă o bâtă mare”. El se referea la dreptul Statelor Unite de a interveni în afacerile țărilor din America Latină – pentru a menține regimuri acceptabile pentru Statele Unite. La sfârșitul celui de-al doilea mandat, Roosevelt a trimis 16 nave marine americane („Marea Flotă Albă”) într-o călătorie pe glob, în ​​timpul căreia au făcut vizite de curtoazie în diferite porturi pentru a demonstra puterea militară a Americii, precum și atitudinea ei pacifistă. Cel mai important, călătoria a servit pentru a reaminti Japoniei, care devenise recent o mare putere maritimă după ce câștigase un război cu Rusia, că America avea acces atât la Oceanul Pacific, cât și la cel Atlantic.

Politicienii americani au contribuit în mare măsură la lexicul coercitiv al diplomației. „Abilitatea de a ajunge la limită fără a intra în război este o artă necesară”, spunea John Foster Dulles într-un interviu din anii 1950 (a se vedea descrierea cărții lui Stephen Ambros Rise to Globalism). Per ansamblu, Războiul Rece poate fi văzut ca un act de echilibrare continuă întrerupt ocazional de perioade de escaladare reciprocă, cum ar fi criza de la Berlin din 1961 sau criza rachetelor cubaneze. În primul caz, tancurile de ambele părți ale Zidului Berlinului stăteau pregătite de bătălie, în timp ce în al doilea, cele două țări își poziționaseră armele nucleare.

SUA și URSS au menținut acest ritm pentru întreaga a doua jumătate a secolului XX, evitând în mod constant confruntarea militară directă. În ciuda perspectivei distrugerii reciproc asigurate, fiecare parte a folosit o retorică agresivă pentru a-și convinge adversarul că utilizarea forței era posibilă. În acest caz, diplomația coercitivă a fost eficientă, deoarece ambele părți aveau atât forță, cât și dovezi că exista o posibilitate reală de-a fi folosită. În acel tip de confruntare, era important să studiezi comportamentul oponentului – să poți decoda acțiunile lui și să le înțelegi. La urma urmei, scopul competiției nu este schimbul de declarații, care pot fi necinstite sau înșelătoare, ci schimbul de acțiuni.

Epuizarea opțiunilor

Prin masarea de trupe la granița ucraineană și continuarea escaladării în regiune, acțiunile Rusiei seamănă cu cele ale Uniunii Sovietice în criza de la Berlin: construirea unui zid, trimiterea în tancuri, apoi solicitarea negocierilor privind statutul unui teritoriu (atunci a fost Berlinul de Vest, acum sunt Republicile Populare Donețk și Lugansk, nerecunoscute). Este exact genul de șmecherie tipică Războiului Rece. În general, amenințările că forțele militare vor deveni operaționale, inclusiv armele nucleare, precum și rapoartele privind armele noi și alte anunțuri militare, au venit din Rusia practic în fiecare an din 2008 încoace.

Dar multe s-au schimbat de la epoca Războiului Rece. Confruntarea a devenit mult mai dificilă și multidimensională, în timp ce metodele non-militare de influențare a adversarilor s-au înmulțit. Armele sunt considerate în mare măsură prea crude pentru a rezolva problemele de politică externă de astăzi, efectele lor fiind disproporționate față de obiectivele politicienilor. Sferele de influență – politice, economice, tehnologice și digitale – sunt create prin dominarea pieței, nu prin intimidarea militară. Aceste tipuri de realizări au propria lor forță și nu este necesar ca marina unei țări să se prezinte într-un port inamic.

Datorită dominanței financiare și tehnologice americane, SUA are un set destul de mare de moduri de a influența Rusia dincolo de utilizarea forței militare (China are, de asemenea, un număr tot mai mare de astfel de măsuri). În plus față de sancțiunile anunțate recent de Washington, care a citat dovezi ale unui atac cibernetic rus, precum și de interferența rusă în alegerile americane, este posibil ca SUA să impună noi restricții Rusiei. De exemplu, pot bloca accesul Rusiei la anumite tehnologii și oportunități pe piața financiară globală, cum ar fi diverse împrumuturi, pot face viața dificilă pentru oligarhii apropiați de putere și pot continua să facă publice datele despre activitățile din străinătate ale serviciilor ruse de informații.

Rusia depinde de mărfurile importate, inclusiv de tehnologie, automobile și produse, precum și de infrastructura străină, inclusiv financiară și digitală. Atunci când o țară aflată în această poziție declară contrasanțiuni tradiționale, de obicei proprii cetățeni sunt cei mai afectați. Aproape orice contrasancțiuni pe care Rusia le poate pune în aplicare au costuri pentru locuitorii din Rusia și nu pentru cei din America sau Europa; acest lucru a devenit clar ori de câte ori Rusia a interzis importul diferitelor produse, medicamente și software. În mod similar, interferența în aprovizionarea cu gaze a Europei afectează în primul rând Moscova, consolidând în același timp dorința UE de a-și diversifica aprovizionarea cu petrol și gaze; în cele din urmă, cetățenii ruși plătesc prețul. Excesiv folosita memă despre „bombardarea Voronejului” este, din păcate, un evergreen.

Elefantul din încăpere

În timp ce SUA s-a limitat până acum la măsuri relativ blânde, încă mai au modalități de a crește presiunea asupra Rusiei. Între timp, Kremlinul nu are rezerve comparabile. În dorința lor de a continua să se îndrepte spre o confruntare în stilul Războiului Rece, liderii ruși rămân fără opțiuni. Guvernul Rusiei ar fi putut petrece ultimele două decenii creând bazele unei autodeterminări adevărate în secolul XXI: consolidarea sistemului său financiar, încurajarea dezvoltării tehnologice și investiții în infrastructura digitală. Dar singura reformă rusă relativ reușită rămâne cea a armatei – o parte necesară a dezvoltării pentru o țară mare, cu siguranță, dar nu suficientă de una singură.

Având în vedere acest lucru, planurile guvernului rus de a desemna organizațiile lui Navalnîi drept „extremiste” pot fi considerate un alt răspuns la o nouă serie de sancțiuni americane. După încercarea de a-l otrăvi pe Navalnîi în august anul trecut și publicitatea sporită pe care a adus-o cauzei acestuia, o simplă narațiune „dictator vs. lider de opoziție” a luat amploare în afara Rusiei. Mass-media occidentale vorbesc acum frecvent despre Navalnîi și asociații săi, iar liderii și diplomații occidentali au început să-i reamintească în mod regulat lui Putin despre soarta liderului opoziției. Prin declararea acestor oameni „extremiști” și plasarea lor efectivă în afara legii, guvernul rus transferă cel puțin o parte din responsabilitatea destinului lor către oponenții săi occidentali. Mesajul esențial al Kremlinului este că, dacă țările occidentale continuă să crească presiunea, ele nu vor face rău Rusiei, ci vor dăuna propriilor lor „agenți” din interiorul Rusiei.

Insistând că Navalnîi este un „agent străin” și, eventual, un „extremist”, guvernul rus îl transformă într-un ostatic care poate fi dat la schimb, teoretic, cu agenți ai Rusiei reținuți în SUA și în alte țări occidentale. Dacă președintelui Putin i se amintește din nou și din nou de soarta lui Navalnîi, el sigur le va aminti altora de traficantul de arme Viktor Bout, de exemplu, care se află în prezent într-o închisoare americană. Prin urmare, soarta lui Navalnîi și a asociaților săi poate fi un instrument de negociere.

Sau poate nu.

Poate este doar tortură și o execuție lentă.

Într-o confruntare cu mize mari, este vital ca fiecare parte să analizeze comportamentul adversarului – la urma urmei, nu cuvintele, ci acțiunile sunt importante. Cu toate acestea, este extrem de dificil să înțelegem comportamentul liderilor ruși, deoarece aceștia au ales în mod conștient să își valorifice imprevizibilitatea ca avantaj competitiv. Incapabilă să răspundă proporțional adversarilor, Moscova îmbrățișează nesăbuința; autorii unui raport privind perspectivele de aderare a Finlandei la NATO, de exemplu, au scris că Rusia „se mândrește cu un proces decizional cât mai imprevizibil. Abilitatea de-a lua decizii strategice rapid și de-a le pune în aplicare militar și politic cu mare viteză și agilitate diferențiază Rusia de Imperiul țarist sau de URSS.”

Într-o faimoasă parabolă despre înțelepți și un elefant, mai mulți orbi încearcă să studieze un elefant. Unul, pipăindu-i trunchiul, decide că este un șarpe. Un altul, care stă lângă piciorul elefantului, spune că este un copac. Un al treilea, sprijinit de o parte a stomacului, crede că există un perete în fața lui ș.a.m.d. (există un poem despre asta de Samuil Marșak). La fel ca „elefantul din încăpere”, statul rus încearcă să înghesuie orice alte creaturi mari și să ocupe întregul spațiu.

Mințile din spatele „elefantului” politicii rusești au un avantaj clar față de analiștii occidentali orbi și față de comentatorii ruși. În prezent, ne întrebăm de ce este necesară acumularea de trupe lângă granițele ucrainene și cât de departe intenționează autoritățile să meargă în lupta împotriva opoziției, dar aceste întrebări nu au răspunsuri bune. Autoritățile ruse își creează și își schimbă în mod constant condițiile de negociere. Actualul Kremlin este ceva greu de descris, opac; motivațiile sale sunt obscure, iar deciziile sale raționale sunt înlocuite cu cele isterice. 🟦