Ca președinte și, în prealabil, chiar ca primar, Traian Băsescu a făcut, fără îndoială, istorie. Însă moștenirea lăsată de el este atât de bine croită pe tiparul său psihologic și de om politic, încât dacă există pe lumea asta un buldozer capabil să avarieze iremediabil ori să o demoleze de-a dreptul, ei bine, acela este în primul rând el însuși.
A dat un prim semn în acest sens prin prestația pe care a avut-o după ce a plecat de la Cotroceni. Prima victimă: ideea de luptă anticorupție. Cu toate astea, s-a alintat îndelung, argumentând, în anii scurși, că a nu are ceva cu ideea, ci cu punerea ei în practică. Este aici o ceartă vizibilă cu logica, din moment ce fusese prim solist în concertul care cântase prohodul marii corupții, în mandatele sale prezidențiale din perioada 2004-2014.
A doua potențială victimă o constituie „depesedizarea” Capitalei, un proiect atât de mult timp amânat (deopotrivă de electorat și de partidele de dreapta), încât Bucureștiul a ajuns în falimentul de facto moșit în mandatul Gabrielei Firea.
Cu doar câteva zile înaintea alegerilor locale din 2020, candidatul Traian Băsescu acaparează încă o dată reflectoarele, dar nu pe proiecte exemplare de salvare a marelui oraș (are așa ceva?), ci pe un joc politic cu mize cel mult meschine. Un joc în care probabil că se simte bine plătind polițe, dar pe care a evitat să-l practice atunci când a vrut să câștige nu doar pentru el și gașcă, ci și pentru țară.
Dacă în loc de Traian Băsescu ar fi fost vorba de Adrian Năstase, bineînțeles că ar fi fost caricatural să abordezi partea cu „țara”, din perspectiva scrupulelor morale, patriotice, ori ale omului de stat. Spre deosebire de Năstase, Băsescu a ajuns însă președinte, iar profilul public pe care și l-a confecționat pentru a-l vinde cu profit în politica mare a avut și această componentă a sacrificiului și înțelepciunii, care face diferența între omul politic mare și omul politic mic, între reformatorul statului și demolatorul lui, între liderul care inspiră și îi trage pe toți după el (partid, alegători, parteneri externi) și baronul pitic, limitat la orizontul feudei județene.
Prin urmare, ținând cont de injectarea voluntară, în propriul profil politic, a acestei dimensiuni în care se simte aspirația de a lăsa urme și în cărțile de istorie nu doar în editoriale și analize vremelnice de presă, e complicat să te mai sustragi vreodată celei mai aspre judecăți, chiar dacă azi nu mai ești șef de stat. Standardele după care îți sunt măsurate acțiunile devin, inevitabil, mai exigente decât în cazul celor mai mulți dintre confrații politici. Traian Băsescu este în situația asta, s-a pus din proprie inițiativă într-o asemenea postură și a avut masiv de câștigat de pe urma ei (două mandate de președinte, două suspendări din care a ieșit teafăr și un capital de onorabilitate care, până la un punct, părea imposibil de făcut țăndări).
Unele voci i-au reproșat că implicarea politică după ce a fost președintele țării de două ori riscă să fie caricaturală. Nu am fost niciodată sută la sută de acord cu o asemenea abordare, deși admit că unele temeiuri pentru a o îmbrățișa nu merită date la o parte prea lejer. Până la urmă, un fost președinte care devine un foarte bun primar sau prim-ministru ar fi un câștig pentru comunitate. Iar politica, până la urmă, despre asta ar trebui să fie (avem deja un ex-premier care a făcut minuni în fantoma de Cluj-Napoca, moștenită de la proiecția masculină timpurie a Gabrielei Firea, „onorabilul” Gheorghe Funar).
Traiectoria lui Traian Băsescu nu a fost nicidecum una ca asta, iar cât timp setea sa de a rămâne pe mai departe în centrul atenției a putut fi ostoită cu un post de parlamentar ori europarlamentar, consecințele a fost benigne.
Chestiunea a devenit fundamental diferită în momentul în care a mărit miza la un poker din care atât de mulți, pentru atât de mult timp, pot avea de pierdut.
„Știu care e rezultatul alegerilor, îl intuiesc, pentru că nu mai am șansa votului pe om din 2000. Acum bucureștenii vor mai multă politică, e polarizare pe votul politic. Deci șansele mele sunt minime”, admite însuși Traian Băsescu, într-un interviu recent pentru Spotmedia.ro. Candidatul PMP la Primăria Capitalei rostește aici un adevăr prea banal pentru a fi în vreun fel util sau valoros. Și îl completează cu un non-argument de care altădată s-ar fi rușinat el însuși: „Dar pot să câștig respect prezentându-mă ca un profesionist”.
De unul singur și cu doar câteva cuvinte, fostul președinte a reușit să amplifice marea întrebare care gravitează în jurul său la aceste alegeri: De ce? De ce candidezi dacă e evident nu doar că tu însuți nu crezi în steaua ta, dar și riști să distrugi astfel prima șansă la salvare, în peste un deceniu, pe care o are Bucureștiul acesta poluat, aglomerat, mușcat de tot felul de rechini imobiliari, penetrat de interlopi și cu măruntaiele putrede?
Un răspuns sincer din partea fostului președinte nu va veni niciodată. Știe prea bine că dacă l-ar da ar trebui să intre în pământ de rușine, și-ar îngropa definitiv și micul partid, iar citatul peren ar avea un efect răvășitor asupra urmei în cartea de istorie la care Băsescu de odinioară ținea atât de mult.
Sigur că se poate îndelung specula pe marginea apetitului insațiabil cu care Traian Băsescu ajută prin candidatura sa PSD și partida anti-reformistă din România, într-un moment cum nu se poate mai prost pentru astfel de cochetării.
Dar poate că un mod mai util de a ne consuma timpul și energiile cu doar câteva zile înainte de ziua care o poate surghiuni pe Firea în Voluntariul pandelizat ar fi un inventar al motivelor pentru care nucleul dur de „băsiști” ar avea toate motivele să nu-și joace, duminică, viitorul la ruleta nostalgiei prost înțelese.
- Atunci când Traian Băsescu a intrat în luptă și a câștigat, ei bine, a pus pe masă un mare proiect clar, colosal: de la reformarea statului, la „Arde-i pe corupți” și „La țepe, în Piața Victoriei”. Cu alte cuvinte, mizele personale s-au împletit vizibil și legitim cu interesul general.
- Băsescu de ieri a militat pentru un inevitabil front comun anti-PSD și a făcut totul pentru a-l vedea cristalizat. Iar după ce l-a construit, a știut să-l și facă eficient. Spre deosebire de Băsescu de ieri, cel de azi dinamitează firava coaliție anti-PSD. Au mai rămas doar mizele personale, interesul general fiind făcut terci.
- Nici Traian Băsescu de odinioară nu a fost robot, ci tot om. Și pe vremuri a fost tras pe sfoară, după cum și el a procedat astfel cu alții. Dar spre deosebire de cel care candidează azi, pe vremuri era capabil să discearnă între obiectivele de moment și cele cu bătaie lungă, între tactic și strategic, între anturaj și țară. Pricepea, ținea minte pe cine și cum trebuie să se răzbune, dar avea capacitatea de a amâna luptele mici pentru mai târziu, așteptând să le dea după ce bătălia cea mare va fi fost câștigată, iar poziția consolidată.
- Mulți ani, Băsescu de ieri a avut tăria de a se despărți de oameni, poate uneori prea abrupt și pe nedrept, dar nu și de idei. A fost multă vreme marea lui calitate, la care prea puțini din politica românească au reușit să se ridice. Azi, din acest punct de vedere, e caricatural.
Sigur că, strict obiectiv vorbind, variabila „Băsescu” din campania pentru localele 2020 nu ar trebui să concentreze atât de multă atenție, să stârnească noianul de pasiuni și să polarizeze de o manieră decisivă pe cum o face. La urma urmei, de la poluare, la traficul sufocat și până la risipa de bani publici, demnă de epoca Mariei Antoaneta, bucureștenii au toate motivele să iasă în număr uriaș la vot pentru a face o schimbare. Cu sau fără Traian Băsescu care sparge frontul anti-PSD și anti-Firea, instalarea altui primar ar trebui să fie duminică o chestiune de CINE, nu de DACĂ.
Însă știm bine, din experiența atâtor alegeri (iar acum nenorocirea Covid complică chiar dramatic lucrurile), că un procent semnificativ de nemulțumiți își va exprima sentimentele nu deplasându-se la secția de vot ci „informal”, la o bere cu prietenii, prin postări sau comentarii „justițiare” pe Facebook, ori… nici măcar așa.
Iată de ce, la aceste alegeri, „băsiștii” puri și duri nu doar că se pot simți perfect băgați în seamă, ci pot juca decisiv. Prin simplul gest al lui Traian Băsescu, de a candida, au deja consolarea că formează un grup electoral care contează cât se poate de clar (dovadă inclusiv atenția pe care le-o acordă autorul acestui text).
În același timp, însă, duminică au șansa de a demonstra că pot evolua precum cel mai silitor elev care a avut parte de cel mai bun profesor: depășindu-și maestrul. Doar astfel i-ar putea încununa opera celui din urmă.
