După cum zice spune proverbul, trecutul ne vorbește mai presus de toate despre prezent. Războaiele actuale ale memoriei dintre Rusia, pe de o parte, și țările din Europa Centrală, conduse de Polonia, și statele baltice și Ucraina, pe de altă parte, ne spun mai multe despre tensiunile geopolitice actuale din Europa decât despre modul de a interpreta trecutul, scrie într-o analiză din The Moscow Times Marlene Laruelle, directoarea centrului IERES, expertă în studii eurasiatice.
🔹 Întrebările-cheie ale acestor războaie de memorie sunt, de fapt, definiția frontierei de est a Europei și locul Rusiei într-un context paneuropean.
În aceste războaie ale memoriei, două narațiuni confruntative ale celui de-al Doilea Război Mondial se ciocnesc. Prima, promovată de Rusia și împărtășită larg în Occident, afirmă că Uniunea Sovietică a jucat un rol unic în câștigarea războiului și ar trebui să fie sărbătorită pentru costul uman al sacrificiului său – o narațiune reiterată de Vladimir Putin în articolul său din iunie 2020 din The National Interest.
A doua narațiune, care a câștigat vizibilitate la mijlocul anilor 2000, ne amintește că aceeași Uniune Sovietică a semnat Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania nazistă în 1939 și, în numele său, a ocupat părți din Polonia și Finlanda, și a anexat statele baltice – o interpretare prezentată, printre altele, de președintele polonez Andrzej Duda și de președintele ucrainean Volodimir Zelenski.
Pentru statele din Europa Centrală, această din urmă viziune a istoriei satisface două nevoi existențiale: să impună Războiului Mondial și deceniilor Războiului Rece o viziune mai plurală și mai complexă decât viziunea dominantă în Europa de Vest, și anume aceea că războiul s-a încheiat fericit în 1945 și a fost urmat de trei decenii de prosperitate, și să insiste asupra europenității lor, alăturând Rusia ca antiteză Europei.
Între timp, pentru Rusia este în joc dreptul său de putere antifascistă de a avea un cuvânt de spus în afacerile europene: în calitate de moștenitor al cuceritorului Germaniei naziste, Rusia are dreptul să fie luată în considerare. Dar dacă Uniunea Sovietică nu era de fapt mai bună decât Germania nazistă, atunci Rusia nu poate fi acceptată de comunitatea internațională fără a-și respinge trecutul sovietic.
În ochii istoricilor, ambele narațiuni sunt legitime, subliniind complexitatea perioadei războiului.
Uniunea Sovietică s-a aliat cu Germania nazistă din motive tactice în 1939-1941 și a învins-o în 1945.
Țările din Europa Centrală, la rândul lor, sunt victime ale ocupației naziste și sovietice, și totuși – ca peste tot în Europa, mai ales regimul de la Vichy – au găzduit mișcări colaboraționiste care i-au ajutat pe naziști să pună în aplicare Holocaustul.
Dar tensiunile geopolitice de astăzi forțează istoria dihotomiilor alb-negru de tipul Eroi/Victime și Ticăloși.
Aici intră în joc eticheta fascismului, cu puterea sa de a face vinovat un actor prin asociere: de la războiul ruso-ucrainean din 2014 și de la alegerile prezidențiale americane din 2016, Rusia a fost acuzată pe scară largă că este fascistă – o modalitate ușoară de a delegitima adversarul, de a-i solicita excluderea din comunitatea internațională și de a te poziționa pe același nivel moral cu eroii rezistenței și cu victimele Holocaustului.
Cu toate acestea, această acuzație nu rezistă analizei științifice.
Regimul politic rus poate fi criticat pentru tendințele sale autoritare, nivelul său ridicat de corupție în rândul elitelor și lipsa de justiție independentă, dar acest lucru nu îl face fascist.
Pentru a se califica la acest titlu infam, un regim trebuie să afișeze anumite caracteristici-cheie: dorința utopică de a construi o nouă omenire prin război și regenerare, un nivel ridicat de îndoctrinare impus de un (aspirant) regim totalitar și mobilizarea și represiunea în masă.
Niciuna dintre acestea nu este prezentă în Rusia de astăzi. Chiar și încercările relativ modeste de a promova patriotismul și valorile tradiționale sunt întâmpinate cu circumspecție de opinia publică rusă, în timp ce elitele sunt împărțite ideologic.
Dintre numeroasele caracteristici care marchează un regim ca fiind fascist, Rusia afișează doar una: o cultură dezvoltată a miliției susținută direct de instituțiile statului.
Această zonă include servicii de securitate puternice și agenții de aplicare a legii; companii private de securitate (PSC); cazaci cu rădăcini istorice; instruire militară pentru tineri; milițiile de extremă dreapta; noi grupuri de rebeli ortodocși; și miliții etnice precum Cecenia Kadyrovtsy.
Patronajul personal al lui Putin asupra artelor marțiale precum judo, sambo și MMA, precum și cultura motociclistului, a contribuit, de asemenea, la alimentarea unei estetici inspirate de fascism.
Sprijinul Moscovei pentru extrema dreaptă europeană este invocat frecvent pentru a „demonstra” presupusul fascism al regimului rus.
Aceasta este într-adevăr o componentă tulburătoare a strategiei de soft power a Rusiei și contrazice pretenția Kremlinului de a fi un actor credibil în afacerile europene. Cu toate acestea, nu poate fi acceptat necritic.
În primul rând, ascensiunea mișcărilor naționalist-populiste europene este cauzată în principal de factori interni și nu de sprijinului Rusiei, care poate amplifica aceste forțe, dar nu poate fi considerată responsabilă pentru succesul lor.
Pe de altă parte, această nișă soft power constituie doar o componentă relativ marginală a accesului Rusiei în Europa; instrumentele mai influente includ diplomația publică clasică și lobby-ul economic.
Stăpânirea etichetei „cine este fascist” decide astfel care ar trebui să fie Europa ideală. Dacă Rusia este fascistă, atunci Rusia trebuie exclusă din Europa și descrisă ca antiteză, componenta negativă a tuturor valorilor încorporate în noțiunea Europei: liberalism, democrație, multilateralism, angajament transatlantic.
Dacă, dimpotrivă, așa cum declară Moscova, Europa devine din nou „fascistă”, atunci Rusia indică o cale înainte spre „adevărata” Europă, creștină, conservatoare, continentală geopolitic și naționalo-centrică.
Lupta actuală pentru a identifica „cine este fascist” este o luptă de a defini viitorul Europei și de a vedea dacă Rusia are sau nu un rol legitim de jucat în acest viitor.🟦
