Belarusul ar fi acceptat deja (ce „surpriză”!) să sprijine Rusia cu benzină, iar Kazahstanul a fost deja notificat „amical”, de Moscova, să pună de-o parte 100.000 de tone pentru zile negre, având în vedere că ploaia de drone ucrainene a înecat deja aproape o șeptime din capacitățile rusești de rafinare.
Altfel spus, la vedere guvernul rus mimează calmul în ceea ce privește perspectivele la pompă, susținând că situația este stabilă și că există stocuri interne; în culise, în schimb, ia măsuri fără precedent de prevedere, care indică cel puțin trei aspecte delicat de gri:
- Că Rusia poate deveni relativ ușor și relativ repede dependentă de țări străine tocmai în domeniul hidrocarburilor. Un paradox interesant, având în vedere resursele uriașe de materie primă de care dispune, dar și anvergura infrastructurii sale de prelucrare. Și este la fel de interesant faptul că are probleme cu apărarea propriului spațiu aerian și terestru deja când e angajată pe un singur front, pe care luptă cu o țară vecină (deci nu situată la mii sau zeci de mii de kilometri distanță) și totodată cu o țară lipsită de capacități nucleare și care este de câteva ori mai mică, în termeni demografici și de dotări militare.
- Că loviturile ucrainene asupra rafinăriilor rusești au fost suficient de ample pentru a pune în situație de șah un colos precum Rusia. Iar asta, în condițiile în care atacurile asupra rafinăriilor s-au bazat pe drone, iar nu pe aviație, și s-au desfășurat în condițiile cele mai vitrege cu care se confruntă Ucraina de la declanșarea invaziei (penurie de armament și muniție, perspective neclare privind ajutorul occidental, mai ales cel american, o întețire a mini-ofensivelor rusești pe front și o cascadă de bombardamente rusești asupra infrastructurii civile din Ucraina – de la cea energetică, la cea rezidențială.
- Că Rusia, pe de o parte, se așteaptă, în realitate, la o continuare a atacurilor ucrainene, cu o eventuală creștere calitativă și cantitativă în ceea ce privește țintele vizate. Și că, pe de alta, este conștientă că nu va reuși să facă, pe termen scurt cel puțin, nimic relevant pentru a astupa breșele din apărarea sa antiaeriană, atât de eficient speculate de ucraineni. Nu este exclus, totodată, ca regimul Putin să fie mai mult ca oricând conștient de faptul că nici soluții imediate și viabile nu-i sunt la îndemână pentru a repara stricăciunile produse rafinăriilor, astfel încât producția să fie reluată la un nivel îndestulător pentru a nu crea sincope în asigurarea consumului intern și a livrărilor la extern (asta, din cauza sancțiunilor internaționale în vigoare – link la finalul textului). Desigur, oficialii de la Moscova nu spun asta, dar asta sugerează atitudinea lor.
Încurcătura în care se află Putin, în chestiunea benzinei, este deopotrivă nocivă economic și stânjenitoare politico-geopolitic.
Economic, întrucât daunele provocate de lovirea rafinăriilor produc costuri care încarcă un buget deja aflat sub presiunea infernală a cheltuielilor de război (costuri cu reparațiile propriu-zise și costuri ce decurg din perioada de stagnare parțială sau totală a producției).
Politico-geopolitic, întrucât există riscul unor creșteri de prețuri la pompă, eventual și de cantități insuficiente la pompă, adică acolo unde vine rusul de rând să-și facă plinul. Aici trebuie punctat că este binecunoscut faptul că până și o țară infinit mai bogată decât Rusia, în speță SUA, s-ar da peste cap pentru a evita asemenea situații (că lucrurile chiar stau așa, s-a putut observa inclusiv recent, cu ocazia informațiilor publice despre solicitări de la Washington ca ucrainenii să aibă o limită, teama SUA fiind că preturile la benzină pot crește pe plan internațional). Apoi, e vorba de exporturile pe care Rusia le are angajate către țările „prietenoase” și pe care este azi mai datoare ca oricând să le onoreze fără sincope (pe de o parte, pentru a face rost de bani ca să-și alimenteze războiul și pentru a întreține un oarecare confort pentru populație; iar pe de alta, pentru a nu speria „vânatul”, în speță pe actorii statali „prietenoși” care cumpără, și a-l face fie să caute furnizori mai de încredere, fie să negocieze reduceri de preț chiar mai mari decât a obținut deja, având în vedere poziția de forță a „vânatului” în relația sa amicală cu Rusia, poziție care derivă din restrângerea dramatică a clientelei potențiale de care dispune Moscova, tot ca urmare a sancțiunilor aplicate de Vest).
Lecția care se desprinde din presiunea sub care s-a trezit subit industria rusească de rafinare este oarecum simplă, dar bifurcată:
- Cu cât Ucraina se va adânci în situația imposibilă în care se află de când a secat ajutorul militar occidental, cu atât mai mult merită urmărit subiectul rafinăriilor rusești atacate de ucraineni și a benzinei rusești proaspete care iese pe poarta rafinăriilor în cantități tot mai mici.
- Cu cât Ucraina se va vedea mai înghesuită sub securea deficitului occidental de acțiune și a surplusului rusesc de acțiune, cu atât este mai de așteptat ca ucrainenii fie să deschidă un nou front asimetric, fie să-l potențeze pe unul dintre cele deja deschise la un moment dat, dar care fusese până acum întreținut la foc mic. Evoluțiile de până acum incită la o asemenea speculație, căci dacă acești doi ani și ceva de invazie rusească în Ucraina au arătat lumii ceva, acel ceva constă în următoarele două lucruri: Kievul este încă departe de a fi dispus să cedeze, iar mai presus de asta, este capabil să inoveze, să imagineze și să îndrăznească să pășească pe cărări nebătătorite.
În lupta sa inegală cu Rusia, Ucraina deține totuși un avantaj strategic care bate cu mult dincolo de Kiev și de Moscova: potențialul inflamabil la nivel mondial al acestui conflict.
Altfel spus, tot ce va trebui să facă Kievul, oricât de vitrege sunt acum sau pot deveni pe mai departe condițiile în care ține piept Moscovei, este să aibă răbdare de fier, să câștige timp și, prin urmare, să inoveze.
De ce? Întrucât implicațiile ușor de intuit ale unei victorii rusești, tocmai ele, aceste implicații, păstrează vie șansa reală ca, la un moment dat, ajutorul occidental decisiv să curgă spre frontul din Ucraina.
Nu rareori, Vestul a avut nevoie de un stimul extrem pentru a reacționa la modul extrem.
În cazul de față, stimulul extrem ar fi tocmai perspectiva concretă în care Rusia îngenunchează Ucraina, căci ea s-ar corela în mod natural cu o explozie a amenințării chineze și o eventuală „debandadă” în peninsula coreeană.
Când această amenințare multi-stratificată va produce primele bătăi evidente în ușă, abordarea Vestului probabil va suferi mutații de substanță. Și nu este aici vorba atât de europeni, cât mai degrabă de americani. SUA ar avea mai mult de pierdut ca oricine dintr-un scenariu reglat prost între Ucraina și Rusia. Motivul e foarte simplu: beneficiază mai mult ca oricine de pe urma modelului instituit după Al Doilea Război Mondial și pot face mai mult ca oricine pentru a modela cursul lucrurilor.
Mai mult ca sigur că pe măsură ce Moscova strivește mai strașnic Kievul, va apărea la orizont acel moment geopolitic radical pe care nici măcar Donald Trump nu va mai fi dispus să îl tranzacționeze ca între contabili.
Dar până atunci, Ucraina trebuie să reziste, iar ucrainenii au pe masă toate datele necesare pentru a înțelege sensul sacrificiului.
Căci nu se vor sacrifica în primul rând pentru alții, ci pentru ei înșiși, la fel cum și occidentalii se vor trezi la momentul potrivit nu în primul rând pentru a-i salva pe ucraineni, ci pentru a se pune la adăpost pe ei înșiși (doar că tocmai procedând astfel îi vor scoate din impas și pe ucraineni – este inevitabil).
Sancțiuni și drone. Un moment de speculat la maximum: revelația rafinăriilor rusești
