Bomboana la care nu te gândești când auzi de conflictul separatist din Abhazia

Războiul de secesiune al Abhaziei, la începutul anilor 1990, a fost unul dintre cele mai sângeroase conflicte separatiste ce au urmat destrămării Uniunii Sovietice. Acum, fosta bijuterie rezidențială de la Marea Neagră a lui Iosif Stalin e încă una dintre zonele gri de pe devizul Kremlinului, precum regiunea transnitreană a Republicii Moldova sau celălalt teritoriu pierdut de Georgia în fața neoimperialismului rus, Osetia de Sud.

Mai întâi, o incursiune miniaturală în trecut: istoria Abhaziei a fost mereu strâns legată de cea a Georgiei, deşi limba este diferită. Începând cu secolul IX î.Hr., Abhazia a făcut parte din regatul Colchida, aflat sub dominaţia Georgiei, adoptând creştinismul în secolul VI. Trei secole mai târziu, Abhazia a devenit un stat independent, înainte de unirea cu regatul medieval al Georgiei în 1008. În secolul al XIX-lea, regiunea extinsă a căzut sub dominaţie rusească, iar în 1864 Abhazia a fost anexată la Imperiul Rus. După revoluţia Bolşevică, Abhazia a început să dobândească autonomie. Apoi, Stalin a încorporat-o în Republica Sovietică Socialistă Georgiană în 1931. Formal, Abhazia a rămas o republică autonomă a URSS. La proba realității, nu se întrevedeau însă semne de autonomie autentică. La finalul anilor 1980, pe măsură ce se apropia colapsul URSS, tensiunile etnice dintre abhazi și georgieni au escaladat. Abhazii se împotriveau dorinței de independență a georgienilor, temându-se că această situaţie va duce la eliminarea autonomiei de care se bucurau. Georgia a obținut independența râvnită, iar abhazii au decis separarea, aprinzând fitilul războiului.  

Rusia, Nicaragua, Venezuela, Nauru și Siria – sunt statele care au recunoscut până acum independența Abhaziei. Și, după cum arată contextul internațional și rolul de piază rea al Rusiei în fostele regiuni dominate de URSS, probabil că statutul republicii va rămâne mulți ani o nebuloasă.  

Max

Înconjurată de o feerie de lămâi și mandarine, care ornamentează decorul climei subtropicale de-a lungul coastei maritime, și plină de vilele magnaților ruși plictisiți de luxul stațiunii Karlovy Vary, Abhazia este subiectul documentarului „Scrisori către Max” al lui Eric Baudelaire, parte a proiectului multimedia „The Secession Sessions”.

Documentarul pivotează la limita iluzionismului metacinematografic (după modelul „F for Fake” al lui Orson Welles), avându-l ca protagonist pe Maxim Gvinjia, fost viceministru de externe al Abhaziei, cu care Eric Baudelaire a purtat o fructuoasă corespondență, însă fără a păși prea adânc pe terenul minat al narațiunilor geopolitice. În mare parte, discuțiile păstrează o aparență jucăușă de curtoazie filozofică privind conceptul de statalitate – cu note mai mici sau mai mari de tragism.

Treptat, scrisorile lor, bazate pe întrebări și răspunsuri (Baudelaire întreabă, Gvinjia răspunde), compun o meditație asupra antropologiei imitației în cazul republicilor separatiste. Încet, încet, transfigurând amorsa grea de melancolie, se deschide o lume paralelă a republicilor secesioniste, în care simularea instituțională a statalității, cu toate stângăciile și rateurile de a crea de la zero un stat cât de cât funcțional, pare un scheci falimentar în care nici măcar suporterii fanatici nu mai par a crede și-n care dezamăgirea devine cea mai utilă specie de optimism.

Captură video din „Scrisori către Max”
Captură video din „Scrisori către Max”
Captură video din „Scrisori către Max”

Întrebările lui Eric Baudelaire nu sunt lipsite pe alocuri de atingerea unor aspecte delicate, cum ar fi memoria strămutărilor de populație de după război, când aproape 240.000 de georgieni au fost obligați să-și părăsească casele de pe teritoriul controlat de proaspătul guvern abhaz gonflat de Rusia.

Pe măsură ce dialogul epistolar se decantează, două argumente încep să se încleșteze discret: argumentul pacifist legat de absurditatea infernală a războiului, de faptul că Abhazia nu s-a ales decât cu o independență închipuită, dar cu multe vieți distruse pe conștiință, și argumentul „meritocratic”. Mai precis, Maxim Gvinjia consideră nedreaptă hotărârea membrilor ONU de a nu recunoaște internațional Abhazia ca țară, argumentând că, de pildă, Afganistan sau Sudan sunt „atestate” internațional ca țări, dar umanitar sunt niște fabrici ale morții.

Și, accidental, se desprinde și un sfat: nu trebuie să te interesezi la ONU ca să vezi care este evoluția recunoașterii internaționale a unei republici separatiste, ci te duci la poștă și întrebi. Iar dacă vrei să afli care sunt adevăratele țări prietene ale unei republici separatiste, te duci iar la poștă și trimiți o scrisoare către pretinsul minister de externe, după care aștepți să ți se întoarcă plicul cu ștampilele statelor care și-au dat acordul ca scrisoarea ta să le tranziteze teritoriul.

„N-avem decât Serbia și Muntenegru!”

Iar asta îmi aduce aminte de istorisirea, cu alură de butadă, a unui scriitor basarabean care voia trimită romanul său unui editor din Serbia. La poștă, în Chișinău, angajata a ridicat suspicioasă din sprânceană, aruncându-i întrebarea:

— Vreți să spuneți Serbia și Muntenegru?

— Nu, doamnă, Serbia, a insistat scriitorul, ferm convins că poștărița era la curent cu tăvălugul istoriei.

— Noi n-avem decât Serbia și Muntenegru! – a venit scurt, ca un fulger, replica oțărâtă a doamnei.

Dacă, din pur fatalism, scriitorul basarabean ar fi avut în buzunar o bomboană Ferrero și i-ar fi dăruit-o poștăriței tot mai enervate de insistențele lui, un fir tainic al gestului ar fi dus spre Abhazia. Cum?! În fiecare cutie cu bomboane Ferrero se află Abhazia, în umplutura cu ciocolată Nutella și alune. Compania italiană Ferrero are o fabrică de Nutella în Georgia. Aici se produce amestecul pe bază de alune care ajunge apoi, în acele bile crocante învelite în staniol auriu, pe rafturile magazinelor din Europa de Est. Alunele reprezintă al doilea cel mai mare produs de export din Georgia, după minereul de cupru. Georgia este al treilea producător mondial de alune, după Turcia și Italia. Iar alunele provin din? Exact, din Abhazia. Singurul produs pe care fermierii abhazi îl pot vinde peste graniță georgienilor cu acordul autorităților separatiste de la Suhumi.

Deci, când mesteci lent o bomboană Ferrero, plimbând-o dintr-o falcă în cealaltă, mesteci lent o bucățică din PIB-ul conflictului înghețat din Abhazia.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here