Această nouă realitate uluitoare transmite perspective sumbre pentru viitorul democrației în Israel. Se apropie o încercare majoră. La fel și în Statele Unite.
Două evoluții extraordinare ilustrează cât de instabilă este situația din Israel înaintea alegerilor din acest an: judecătorul Curții Supreme, Noam Solberg, președinte al Comitetului Electoral Central din Israel, a prezentat public condițiile legale în care alegerile ar putea fi amânate în cazul unei stări de urgență naționale. Fostul prim-ministru Ehud Barak a avertizat că actualul prim-ministru, Benjamin Netanyahu, ar putea încerca să saboteze alegerile și că ar putea fi necesară înlăturarea fizică din funcție.
Faptul că astfel de scenarii sunt acum discutate deschis de către persoane aflate în centrul sistemului democratic israelian arată cât de aproape de colaps se află democrația țării și cât de aproape de o schimbare fundamentală a ajuns caracterul statului. Timp de aproape 80 de ani, Israelul s-a mândrit cu menținerea continuității democratice în condiții aproape imposibile. În ciuda războaielor, a campaniilor teroriste, a prăbușirii coalițiilor guvernamentale și a scandalurilor de corupție, exista o asumpție nerostită că alegerile vor avea loc, iar guvernele vor părăsi puterea atunci când vor pierde. Acum, pentru prima dată, o mare parte a opiniei publice se teme că această asumpție nu mai este valabilă.
„Dacă Netanyahu încearcă să saboteze alegerile, nu vom avea de ales decât să-l alungăm cu bețe și pietre”, a declarat Barak, la Radio Israel. Lucrul cu adevărat uimitor este acela că nimeni nu s-a arătat uimit și nimeni nu l-a catalogat drept un isteric.
Atmosfera care învăluie așteptatele alegeri ce trebuie să aibă loc până la sfârșitul lunii octombrie este marcată de o retorică tot mai apocaliptică, în contextul în care Benjamin Netanyahu se confruntă cu sondaje nefavorabile. Un sondaj realizat de Institutul pentru Democrație din Israel a arătat că 61% dintre israelieni consideră că Netanyahu nu ar trebui să mai candideze deloc pentru un nou mandat. Un alt sondaj a constatat că 63% dintre israelieni se tem pentru viitorul democrației israeliene, iar 56% afirmă că diviziunile interne reprezintă o amenințare mai mare pentru Israel decât dușmanii externi. Astfel, într-o țară definită istoric de preocupările privind securitatea externă, mulți cred acum că amenințarea cea mai gravă la adresa statului vine din interior. Pentru detalii îngrijorătoare, continuați lectura.
Declarațiile de săptămâna trecută ale judecătorului Solberg, făcute în cadrul unui eveniment academic cu ușile închise și relatate ulterior de presă, au alimentat și mai mult aceste temeri. Solberg, care este conservator și considerat apropiat din punct de vedere politic de Netanyahu, a prezentat șase principii care ar trebui să guverneze orice decizie de amânare a alegerilor, inclusiv existența unui plan clar definit pentru revenirea la procedurile electorale normale.
Solberg a subliniat că niciun scrutin nu ar trebui amânat doar pentru că există o criză. Autoritățile trebuie să demonstreze că situația de urgență a afectat în mod semnificativ capacitatea țării de a organiza alegeri libere, egale și autentice. El și-a încheiat intervenția exprimându-și speranța că Israelul nu va ajunge niciodată în situația de a lua o astfel de decizie.
Temerea că Israelul s-ar putea afla, de fapt, destul de aproape de o asemenea amânare este răspândită în numeroase segmente ale societății israeliene. Am auzit această îngrijorare exprimată de liberali seculari, veterani ai armatei, foști oficiali ai serviciilor de informații, juriști, jurnaliști, politicieni de centru și chiar de unii conservatori care odinioară îl susțineau cu entuziasm pe Netanyahu. Ceea ce îi unește este convingerea tot mai puternică a faptului că Netanyahu consideră rămânerea la putere o necesitate existențială și că baza sa radicalizată îl va sprijini indiferent de excesele la care ar recurge.
Yair Golan, fost adjunct al șefului Statului Major al Forțelor de Apărare ale Israelului (IDF) și lider al Partidului Democraților, de opoziție, a devenit una dintre cele mai sonore voci care avertizează că pericolul nu mai este unul pur teoretic. Golan a avertizat public că tabăra lui Netanyahu ar putea „sabota, falsifica, minți și intimida” pentru a rămâne la putere. El a avertizat, de asemenea, împotriva încercărilor de modificare a regulilor electorale înainte de vot și a anunțat planuri pentru o amplă monitorizare a alegerilor, în încercarea de a contribui la protejarea integrității scrutinului.
În urmă cu un deceniu, asemenea afirmații, venite din partea unui important lider politic israelian, ar fi părut delirante. Astăzi, mulți israelieni le percep ca pe o pregătire lucidă pentru ceea ce ar putea urma.
Dacă toate acestea par un fenomen exclusiv israelian, merită amintit că și o altă democrație s-a confruntat cu anxietăți remarcabil de similare. În Statele Unite, Donald Trump a petrecut ani întregi refuzând să accepte legitimitatea alegerilor din 2020, a încurajat eforturile de anulare a rezultatelor certificate oficial și nu a renunțat niciodată în mod clar la afirmația — formulată pentru prima dată în timpul unei dezbateri din 2016 cu Hillary Clinton și tratată atunci ca o glumă — potrivit căreia orice alegeri pe care le pierde trebuie să fi fost fraudate.
De la revenirea sa la putere, administrația lui Donald Trump a încercat să sporească influența guvernului federal asupra administrării alegerilor, a făcut presiuni asupra statelor pentru a obține acces la registrele electorale, a promovat restricții mai stricte privind votul prin corespondență, a reluat investigații de amploare bazate în mare parte pe acuzații nefondate de fraudă electorală și a pus în mod repetat sub semnul întrebării integritatea instituțiilor electorale. Multe dintre aceste inițiative au fost deja contestate în instanță sau blocate de tribunale. Efectul lor cumulat a fost erodarea încrederii în principiul că alegerile sunt legitime indiferent cine le câștigă.
Nici Statele Unite nu reprezintă un caz izolat. În ultimele două decenii, democrații din întreaga lume au demonstrat cum liderii aleși pot înclina treptat terenul de joc politic în favoarea lor, fără a desființa în mod formal alegerile. În Turcia, Recep Tayyip Erdoğan a folosit aparatul de stat pentru a slăbi opoziția, a ajuns să domine o mare parte a mass-mediei și a făcut ca alegerile să fie din ce în ce mai puțin competitive, păstrând însă aparența existenței lor. În Ungaria, Viktor Orbán (din fericire, recent înlăturat de pe scena politică) a reușit să transforme țara în ceea ce el însuși numește o „democrație iliberală”, remodelând regulile electorale, instituțiile publice și peisajul mediatic pentru a consolida dominația partidului său. În Polonia, guvernul partidului Lege și Justiție a petrecut ani de zile politizând sistemul judiciar și instituțiile statului, înainte de a fi înlăturat de la putere prin vot. La capătul extrem al acestui spectru se află Vladimir Putin, adevărat campion al manevrelor frauduloase și al înșelăciunii politice, care nici măcar nu mai pretinde că respectă aparențele și este astăzi un dictator.
Nimic din toate astea nu înseamnă că Israelul este condamnat să urmeze același drum. Instituțiile sale rămân independente, societatea civilă este viguroasă, iar alegerile au fost, din punct de vedere istoric, intens disputate și competitive. Însă tiparul observat la nivel internațional este limpede: democrațiile rareori se prăbușesc într-un singur moment dramatic. Mai des, ele se degradează printr-o erodare treptată a încrederii, a instituțiilor și a regulilor acceptate, până când alegerile însele devin obiectul confruntării politice, în loc să fie mijlocul prin care aceasta este soluționată. Vulnerabilitățile specifice ale Israelului sunt însă deosebit de acute, deoarece se intersectează cu stări aproape permanente de urgență în materie de securitate și cu o coaliție de guvernare care și-a demonstrat în repetate rânduri disponibilitatea de a testa limitele constituționale.
Actualul mandat al lui Netanyahu, început după alegerile foarte strânse din 2022, a fost unul dezastruos. El a debutat cu încercarea extrem de nepopulară de a reduce drastic independența sistemului judiciar, a continuat cu masacrul comis de Hamas la 7 octombrie și cu un război desfășurat pe mai multe fronturi timp de trei ani, ale cărui rezultate sunt considerate nesatisfăcătoare. Cei mai mulți israelieni cred că Netanyahu a prelungit cel puțin una dintre componentele conflictului — războiul din Gaza — pentru a satisface cerințele ultranaționaliștilor din coaliția sa.
Aceasta înseamnă că există precedente care îi fac pe unii să creadă că Netanyahu ar putea provoca sau exploata o nouă stare de urgență pentru a-și servi obiectivele personale.
O posibilitate ar fi izbucnirea unui nou război extern, printr-o escaladare provocată în relația cu Iranul sau Hezbollah, ori în Cisiordania, unde coloniști radicali terorizează populația palestiniană în timp ce autoritățile israeliene privesc adesea pasiv. O altă variantă, și cea mai evidentă, ar implica o schimbare bruscă a statutului Muntelui Templului — obiectiv pentru care unii membri ai extremei drepte din coaliția lui Netanyahu militează de mai mult timp — sau al altor locuri sfinte cu potențial exploziv.
Orice cale internă pe care ar alege-o Netanyahu ar putea provoca o confruntare directă între puterea executivă și sistemul judiciar cu privire la însăși legitimitatea procedurilor democratice.
Dacă Curtea Supremă ar decide împotriva lui Netanyahu, mulți se tem că guvernul ar putea refuza pur și simplu să respecte hotărârea. La urma urmei, Netanyahu a petrecut ani întregi cultivând ideea că Curtea Supremă, procurorii, procurorul general și funcționarii publici reprezintă bastioane ale taberei liberale, ale căror decizii nu trebuie neapărat respectate.
Comentatoarea Ravit Hecht a susținut recent, într-un articol publicat în Haaretz, că părți importante ale coaliției de guvernare nu se mai limitează la a se opune democrației liberale, ci resping însăși democrația. Pe măsură ce Netanyahu s-a apropiat tot mai mult de aceste forțe, scrie Hecht, el a dobândit „tot mai multe trăsături dictatoriale”, ceea ce a generat „o teamă reală privind corectitudinea viitoarelor alegeri sau chiar privind organizarea lor”.
În același timp, o mare parte a dreptei a normalizat teoriile conspirației referitoare la atacul din 7 octombrie și la războiul din Gaza. Din cauza propagandei agresive promovate de aparatul politic al lui Netanyahu, aproape o treime dintre israelieni cred acum în teoria „trădării din interior”, potrivit căreia serviciile de securitate israeliene ar fi ajutat Hamas în atacul din 7 octombrie pentru a-l prejudicia pe Netanyahu.
Personalități precum Tally Gotliv, deputată din partea partidului Likud, au acuzat în mod deschis serviciul de securitate internă, Shin Bet, ofițeri ai armatei, lideri ai protestelor, judecători și procurorul general de trădare sau de colaborare cu Hamas. În loc să fie marginalizat, un asemenea discurs este tot mai des tolerat tacit de anumite segmente ale coaliției de guvernare.
Editorialistul Ben-Dror Yemini, de la Yediot Ahronot, a comparat acest fenomen cu mitul nazist al „înjunghierii pe la spate”, apărut după Primul Război Mondial, care le atribuia evreilor responsabilitatea pentru umilirea Germaniei. Yemini avertizează că societățile copleșite de teorii ale conspirației ajung, în cele din urmă, să distrugă încrederea în toate instituțiile capabile să susțină democrația.
Având în vedere acest nivel de tensiune și radicalizare, este justificat ca viitoarele alegeri din Israel să fie privite ca fiind mult mai mult decât o competiție între stânga și dreapta sau între programe politice rivale. Din ce în ce mai mult, ele par un referendum asupra întrebării dacă țara va rămâne democrația care a pretins întotdeauna că este — și care, în mare măsură, a și reușit să fie.
(Pentru cei care, în ultimii trei ani, au devenit critici foarte aspri ai Israelului: nu fiți excesiv de severi. Da, în ciuda tuturor imperfecțiunilor sale, Israelul a reușit, într-adevăr, să funcționeze ca o democrație.)
