Războiul dintre SUA și Israel împotriva Iranului a scos la iveală modul în care instabilitatea poate deveni un instrument politic puternic. Liderii pot exploata crizele pentru a menține loialitatea susținătorilor, chiar și atunci când le impun costuri, și pot obține concesii de la adversarii interni și externi prin coerciție și imprevizibilitate creată artificial. Într-un articol care urmează să apară, economistul canadian Ronald Wintrobe numește această dinamică „mardeiașocrație”: o formă de guvernare bazată pe coerciție, intimidare și imprevizibilitate, scrie Mohammad Reza Farzanegan într-o analiză Project Syndicate.
<< În ultimele trei luni, conflictul a oscilat în mod repetat – uneori în decurs de câteva ore – de la escaladare la dezescaladare, amenințările, atacurile, sancțiunile, taxele și anunțurile de încetare a focului succedându-se cu o viteză vertiginoasă. Pe 7 aprilie, de exemplu, la doar câteva ore după ce a avertizat că „o întreagă civilizație va muri în această seară”, președintele american Donald Trump și-a schimbat brusc discursul și a anunțat încetarea focului, susținând că obiectivele militare ale Americii fuseseră deja atinse.
Cadrele convenționale de diplomație și descurajare sunt puțin potrivite pentru un conflict de acest gen. Aici, conceptul de „mardeiașocrație” al lui Wintrobe este deosebit de valoros, deoarece evidențiază modul în care coerciunea, instabilitatea și loialitatea politică pot interacționa în moduri care redistribuie costurile și beneficiile conflictului inegal în societate. Persoanele din interiorul cercurilor politice și economice dispun de resursele financiare și de informațiile privilegiate necesare pentru a beneficia de instabilitate, în timp ce toți ceilalți suportă costurile. Convinși că sacrificiile impuse de război, sancțiuni și coerciție economică servesc unui scop mai mare, susținătorii liderului sunt dispuși să îndure greutăți substanțiale.
Administrația Trump ilustrează modul în care războiul și profitul devin din ce în ce mai interconectate. În martie, de exemplu, Financial Times a raportat că un broker asociat cu secretarul „de război” (Apărare) Pete Hegseth a încercat să achiziționeze un fond de investiții axat pe apărare chiar înainte de începerea războiului cu Iranul. Deși această acuzație rămâne contestată, dinamica mai largă este clară: cei mai apropiați de putere se află într-o poziție unică pentru a anticipa șocurile, a se proteja împotriva lor și a profita de instabilitatea care urmează. Piețele de predicție precum Polymarket au dus această logică și mai departe, transformând însăși escaladarea geopolitică într-un activ speculativ.
Modelul se extinde dincolo de piețele financiare. Trump a amenințat în repetate rânduri că va „confisca” petrolul Iranului și va viza infrastructura cheie de export a petrolului, inclusiv instalațiile de pe Insula Kharg, subliniind cât de profund sunt înrădăcinate interesele materiale în calculul său strategic.
Politica comercială a devenit, de asemenea, un instrument de coerciție, Trump amenințând că va impune tarife drastice țărilor care continuă să facă comerț cu Iranul. Împreună cu sancțiunile și presiunea militară, restricțiile comerciale au devenit parte a unei strategii de negociere unificate, menită nu numai să slăbească Iranul, ci și să maximizeze influența SUA asupra țărilor terțe.
Privite pe fundalul economiei Iranului înainte de începerea războiului, efectele acestor măsuri devin mult mai clare. După decenii de sancțiuni occidentale, multe gospodării se confruntau deja cu scăderea nivelului de trai, în timp ce industriile interne se chinuiau să rămână pe linia de plutire.
Într-un studiu recent, Nader Habibi de la Universitatea Brandeis și cu mine arătăm că sancțiunile internaționale au fost asociate cu o contracție semnificativă a clasei de mijloc din Iran între 2012 și 2019. Acesta nu a fost doar un șoc temporar, ci rezultatul scăderilor susținute ale veniturilor reale, al inflației persistente și al perturbărilor severe de pe piața muncii. Pe măsură ce puterea de cumpărare s-a erodat, multe gospodării au suferit o mobilitate descendentă.
Consecințele nu s-au limitat la pierderea veniturilor. Studiile au arătat că sancțiunile au făcut ca medicamentele esențiale să fie mult mai scumpe și mai greu de obținut. Pentru mulți pacienți, acest lucru a însemnat lipsa sau întârzierea tratamentului și riscuri sporite pentru sănătate. Aceste presiuni economice și sociale au contribuit la alimentarea protestelor care au cuprins Iranul la începutul anului 2026.
Războiul devastează, așadar, o economie deja slăbită de ani de șocuri cumulative. Și deoarece gospodăriile iraniene obișnuite suportă cea mai mare parte a acestor costuri, actorii externi rămân izolați de multe dintre costurile politice imediate ale escaladării.
Acest lucru ajută la explicarea motivului pentru care politicile coercitive pot păstra sprijinul în rândul electoratului de bază al unui lider, în ciuda impunerii unor costuri economice semnificative. Bazându-se pe conceptul de „bunuri Giffen”, Wintrobe susține că unele politici pot continua să beneficieze de sprijin chiar și atunci când îi lasă pe susținători într-o situație materială mai proastă. Asta nu înseamnă că războiul cu Iranul este popular în rândul alegătorilor americani sau că guvernul iranian se bucură de sprijinul majorității. Mai degrabă, mecanismul funcționează în cadrul anumitor circumscripții electorale. În Statele Unite, acesta poate funcționa prin loialitate partizană, narațiuni despre putere și fluxuri selective de informații. În Iran, atacurile externe și sancțiunile pot consolida solidaritatea naționalistă, chiar și în rândul cetățenilor care rămân critici față de regim.
Informația este esențială în acest proces, în special în rândul susținătorilor de bază ai lui Trump. Problema nu este cenzura formală, ci un mediu media fragmentat și polarizat în care costurile războiului cu Iranul pot fi reinterpretate ca prețul puterii, al descurajării și al reînnoirii naționale. Într-un astfel de context, presiunea economică poate fi atribuită mai ușor Iranului, rivalilor străini sau oponenților interni, decât propriilor decizii ale administrației. În același timp, trecerea rapidă a lui Trump de la amenințarea Iranului cu distrugerea catastrofală la anunțarea unui armistițiu poate fi prezentată ca un succes tactic, consolidând percepția că președintele acționează decisiv și strategic.
Identitatea joacă, de asemenea, un rol important. Atunci când politicile sunt prezentate ca fiind vitale pentru securitatea națională, ele pot crea un puternic sentiment de scop colectiv, chiar dacă impun costuri economice severe. Acest lucru se datorează faptului că atitudinile publice sunt modelate atât de statut, identitate și teama de amenințări externe, cât și de interesele materiale.
În vremuri de război, legătura dintre alegerile politice și dificultățile economice devine neclară, făcând ca explicațiile alternative să fie mai ușor de acceptat. Rezultatul este un echilibru politic care perpetuează politici costisitoare și destabilizatoare. Persistența unui sprijin public suficient pentru astfel de măsuri reflectă interacțiunea dintre stimulentele economice, responsabilitatea politică slabă, informațiile restricționate și politica identitară, mai degrabă decât simpla iraționalitate a alegătorilor.
Mai mult, atunci când războiul generează câștiguri economice pentru anumite grupuri, acesta poate crea stimulente puternice pentru prelungirea sa. Deși nu toți beneficiarii urmăresc escaladarea, unii actori sunt poziționați structural pentru a profita de aceasta.
Consecințele nu se opresc la granițele naționale. Creșterea prețurilor, perturbările lanțului de aprovizionare și incertitudinea sporită se propagă în economia globală, afectând gospodăriile și firmele mult dincolo de zona de conflict imediată și remodelând stimulentele politice la nivel mondial.
Fragilul armistițiu cu Iranul poate opri violența pentru moment, dar nu modifică stimulentele care stau la baza conflictului. Atâta timp cât volatilitatea îi îmbogățește pe cei puternici, în timp ce oamenii obișnuiți plătesc prețul, escaladarea va rămâne utilă din punct de vedere politic. Adevărata provocare este, așadar, aceea de a rupe legătura dintre instabilitatea geopolitică și câștigul privat. >>
