Maxim Trudoliubov scrie, într-un text publicat de MEDUZA, despre războiul nemilos al generațiilor, declanșat de președintele Rusiei, Vladimir Putin. Maxim Trudoliubov este Senior Fellow la Kennan Institute, editor la Meduza și scrie pentru blogul The Russia File. Între 2013 și 2015, a fost editor al paginii de editoriale din Vedomosti și din 2013 a scris în The International New York Times.
<< Pe teritoriul Ucrainei nu se luptă doar două armate și două societăți, ci și două grupuri de lideri. În primul rând, diferența lor de vârstă este izbitoare. Printre apropiații lui Putin și oficialii săi în funcții cheie predomină persoanele născute în anii 1950 și 1960. Cele mai importante poziții în conducerea Ucrainei și în jurul lui Zelenski sunt în mare parte oameni născuți în anii 1970 și 1980. Dar ciocnirea generațiilor nu are loc numai la nivel interstatal, ci și la nivel intern. Celor de lângă Putin le este frică să renunțe la putere și să o predea celor care ar trebui să-i înlocuiască. Și de aceea, ei caută să subjuge tinerele generații de lideri, să-i împingă pe aceștia la marginea spațiului public sau să-i expulzeze din țară.
Pe oamenii apropiați de vârsta lui Putin – cei născuți din a doua jumătate a anilor 1940 până la mijlocul anilor 1960 – antropologul Aleksei Iurceak îi numește „ultima generație sovietică”. Din moment ce perioada de creștere și primele etape ale carierei acestor oameni s-au nimerit în epoca domniei lui Brejnev, sociologul Mihail Anipkin sugerează un alt termen – „generația stagnării”. După cum arată studiile, în anii sovietici târzii, anii maturizării lui Putin, societatea sovietică a pierdut rămășițele idealismului colectivist și a ajuns la bunăstarea materială și la valorile individualismului. Aceștia sunt oameni care au trecut printr-o profundă dezamăgire față de perspectivele țării; oameni care (așa cum a arătat Iurceak, în „A fost pentru totdeauna, până când s-a terminat”), fără a-și fixa un scop idealist, au îngropat sistemul sovietic.
Dacă în Rusia ar funcționa alegerile și alte proceduri pentru o schimbare competitivă a puterii în politică și economie, cei care au crescut sub Brejnev ar trebui să fie înlocuiți cu cei care au crescut sub Gorbaciov și Elțîn – oameni născuți din a doua jumătate a anilor 1960 până la începutul anilor 1980 (corespunde aproximativ termenului „generația X”, popular în Occident). Contextul social și cultural al tinereții lor, experiența lor istorică comună, sunt profund diferite de contextul în care au crescut predecesorii lor. Copiii stagnării au avut dezamăgiri, copiii perestroikăi au avut speranțe.
Anii de școală și de studenție ai generației „X” de ruși (folosim acest termen cu un grad înalt de convenție) au căzut într-o perioadă de cotitură istorică, de slăbire a statului totalitar și de așteptări privind integrarea deplină a Rusiei în lume. Nu pentru toți, dar pentru mulți dintre ei, anii Putin au fost o perioadă în care au fost lipsiți de libertăți, oportunități și perspective, lucru care li s-a părut firesc întrucât crescuseră cu așa ceva.
Diferențele în experiența cunoscută sunt determinate, desigur, nu numai de vârstă. Ceilalți – oameni care nu par reprezentanți ai generației lui Putin – există în toate grupele de vârstă. Cu aceșt „ceilalți”, cu cei care au experiența libertății, s-a luptat Putin pe tot parcursul domniei sale.
Dezmembrarea elitei
Specialiștii din aparatul de securitate a statului nu au suferit prea mult în anii 1990 – mai greu au dus-o oamenii de știință, inginerii, medicii. Dar în momentul creării de noi reputații, acumulării de capital social nou, demontării fostei proprietăți „socialiste” (adică de stat) și creării de noi întreprinderi fără legătură cu trecutul, ofițerii de informații s-au trezit în al doilea și al treilea rol. Anii Putin reprezintă răzbunarea lor, lupta lor împotriva încrederii în sine, a independenței și a tinereții ca atare.
Oamenii din cercul lui Putin văd dușmani în cei care și-au obținut propria recunoaștere, audiența lor, bani și orice altceva în viață. Putin luptă împotriva celor care au cititori, telespectatori, ascultători, cumpărători, alegători și susținători care îi urmează nu prin ordin, ci prin opțiune. Politicienii la putere din Rusia se străduiesc – de fapt, au reușit deja – ca orice personalitate semnificativă în opinia lor să fie numită, nu să crească singură. Cei pe care Putin îi consideră dușmani, numindu-i „agenți străini” și „extremiști”, sunt foarte diferiți, inclusiv ca vârstă. Îi unește doar faptul că, spre deosebire de grupul aflat la conducere, reprezintă ceva.
„Multe mituri sunt asociate cu elita lui Putin, iar principalul este aceloa că ea, această elită, există. De fapt, nu există”, scrie Nikolai Petrov, cercetător al elitei ruse. Reprezentanții săi nu au realizări independente și recunoaștere pe persoană fizică, își dobândesc pozițiile în societate prin numire de sus, așa cum, la vremea lui, Putin însuși și-a dobândit toate funcțiile. Sunt ușor interschimbabili și, după ce și-au pierdut poziția sau au căzut în dizgrație, pierd atât capitalul social, cât și capitalul material (care se exprimă prin dispariția din mass-media controlată de stat și prin pierderea de active). Nu trebuie uitat că construirea unei elite controlate a fost realizată folosind o varietate de mijloace, inclusiv asasinate și persecuții pe bază de acuzații false.
„Principalele trăsături ale elitei lui Putin”, scrie Petrov, „constă în poziția dominantă a funcției, nu a individului… pretenția de loialitate față de sistem, supunere față de un superior, asigurată prin acordarea sau restricționarea accesului la beneficiile și privilegiile nomenclaturii; prezența a două verticale de susținere: partid-administrativ și cekist; primatul loialităţii asupra eficienţei cu garanţia că, sub condiţia loialităţii, statutul nu va coborî.
Schimbarea culturii de management, în Ucraina
În Ucraina, care în 2014, după anexarea Crimeei și izbucnirea războiului în estul țării, s-a trezit într-o criză existențială, schimbarea elitelor și a generațiilor a fost recunoscută ca o necesitate vitală. Guvernul ucrainean, biroul președintelui, armata și alte structuri ale statului sunt acum dominate de cei care, dacă își amintesc de URSS, o fac din școală și din primii ani de universitate. Și-au terminat studiile superioare și au făcut primii pași în cariera lor în Ucraina post-sovietică. Cei mai mulți dintre ei au creat ceva în viața lor, au construit – și au câștigat alegeri.
Aproximativ o treime din guvern este formată din oameni născuți în anii 1980, inclusiv viceprim-miniștrii Iulia Sviridenko (1985) și Olga Stefanișina (1985). În lume, Ucraina este reprezentată de ministrul de externe Dmitri Kuleba, în vârstă de 41 de ani, iar colegii săi de generație, Serghei Marcenko și Denis Maliuska, conduc ministerele de Finanțe și, respectiv, Justiție. Ministrul Infrastructurii, Alexander Kubrakov, are 40 de ani, ministrul Sănătății, Viktor Liașko, are 42 de ani, iar viceprim-ministrul și ministrul transformării digitale, Mihail Fedorov, are 31 de ani. Angajații cheie ai biroului președintelui au între 40 și 50 de ani. Președintele Zelenski s-a născut în 1978.
Valeri Zalujnîi, comandantul șef al Forțelor Armate ale Ucrainei (AFU), un general în vârstă de 48 de ani, numit de Zelenski în această funcție în 2021, se consideră responsabil, printre altele, de accelerarea schimbării generaționale în organizația militară a Ucrainei. „Tinerii soldați și ofițeri sunt oameni complet diferiți, nu ca noi când eram locotenenți. Sunt lăstari noi care vor schimba complet armata în următorii cinci ani. Aproape toți cunosc limbi străine, dețin dispozitive moderne și sunt bine citiți”, a spus Zalujnîi, într-un interviu, chiar înainte de invazia rusă. „Noii sergenți nu sunt țapi ispășitori ca, de exemplu, în armata rusă, ci adevărați asistenți care vor înlocui în curând ofițerii în unele funcții”.
Se așteaptă ca ofițerii să fie pregătiți să ia decizii tactice și să preia conducerea în luptă, ceea ce în situații de schimbare rapidă a condițiilor poate însemna o abatere de la ordinele inițiale ale comandamentului. Prin procesul de formare cu instructori occidentali, ucrainenii au căutat intenționat să scape de centralizarea rigidă a managementului în stil rusesc.
Faza activă a reformei militare ucrainene a început în 2016 și a dus, în doar șase ani, la o schimbare a întregii culturi organizaționale. Deja, pozițiile cheie din sectorul armatei și de securitate al Ucrainei sunt deservite de oameni fără experiență sovietică. În Rusia, însă, cererea de subordonare absolută față de autoritățile superioare nu numai că nu a fost slăbită, ci tot mai înăsprită. Dacă este adevărat că Putin ia personal decizii militare strategice și chiar tactice în timpul războiului, acest lucru nu poate decât să creeze un efect paralizant pentru statul major de comandă, pentru că generalii trebuie să coordoneze fiecare pas cu înaltele autorități. Aceasta este aceeași cultură pentru care loialitatea este mai importantă decât eficiența.
Generația pierdută din Rusia
În calea generațiilor de după Putin sunt puse filtre și bariere rigide. Toți cei admiși în nomenclatura, sunt admiși în virtutea rudeniei și a legăturilor dinastice; toți cei care au trecut controale multi-strat și au studiat la „școala guvernanților” s-au legat de regim cu o loialitate necondiționată. Faptul că numărul celor care au părăsit sistemul este extrem de mic indică faptul că locul în nomenclatură este încă profitabil, iar „prețul ieșirii” este foarte mare: din punct de vedere al puterii, echivalează cu o trădare (de exemplu, povestea fostului director general adjunct al Aeroflot, Andrei Panov, sau a fostului vicepreședinte al Gazprombank, Igor Volobuev).
Cei care se considerau profesioniști nepolitizati puteau descrie cândva munca în funcții de nomenclatură ca pe o parte neutră a carierei lor. Cu greu mai este posibil de apărat această poziție astăzi. Acei reprezentanți ai generației ruse născuți în anii 1970 și 1980, care puteau deja acum să ia decizii cheie într-o Rusie complet diferită, fie trebuie să se mulțumească cu rolul de executanți, fie să-și riște libertatea (Aleksei Navalnîi este cu un an și jumătate mai în vârstă decât Vladimir Zelenski), ori se îndreaptă spre o emigrare internă sau externă. Acesta este un război al bătrânilor de 70 de ani împotriva celor de 30 și 40 de ani – un război al generațiilor, care, în principiu, nu ar fi trebuit să existe. Generațiile nu ar trebui să lupte deloc între ele, poate și trebuie să existe armonie.
În Rusia, probabil că există deja cel puțin o generație pierdută – cei care au crescut în anii perestroikăi. Sunt periculoși pentru sistem. „Generația lui Putin are cel mai puțin încredere în generația mea – generația perestroikăi, născută la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, crezând (pe bună dreptate) că avem o ranchiună față de ei”, scrie sociologul Mihail Anipkin. „Am fost aruncați” – acesta este, exact, sentimentul generației mele, care a putut fi formulat datorită multor studii. Și ne-a „aruncat” generația lui Putin, care nu numai că nu pleacă ea însăși, dar și trage generația copiilor săi în pozițiile din jurul ei, șuntându-ne pe noi”.
Cercetările lui Anipkin relevă atât „lipsa de zel” în rândul oamenilor de 40 și 50 de ani, cât și dorința lor deliberată de a sta departe de politică, concentrându-se pe realizările personale și economice. Anipkin citează dintr-un interviu în adâncime cu unul dintre rușii din generația „X”: „Generația noastră a așteptat să vină în sfârșit timpul său. Și acum este surprinsă să constate că pur și simplu nu îi este permis să acceadă la putere. Și că, în general, generația cu 10-15 ani mai în vârstă decât noi, aflată acolo, a ocupat ferm toate locurile. Mai mult, își pregătește înlocuitor dintre propriii copii, adică blocând complet ascensorul social… șuntând generația noastră”.
Transferul puterii ca tabu politic
Aceasta este o manifestare a uneia dintre problemele fundamentale ale Rusiei, ca societate politică. În Rusia, nu există un mecanism instituțional care acționează automat pentru transferul puterii și proprietății. „Copiii”, care, după câte se pare, sunt destinați rolului de pretedenți, ajung în top nu datorită meritelor lor (pur și simplu au puține, raportat la vârstă), ci pentru că sunt copii „care trebuie”. Actualele autorități au avut la dispoziție mai bine de două decenii pentru a pregăti un astfel de mecanism, dar au distrus constant orice procedură publică, minim competitivă. Mai mult, au ridicat bariere în calea schimbării pașnice a elitelor și generațiilor.
Respingerea dură de către Putin și cercul său a alegerilor, ca procedură de schimbare a puterii, a căpătat recent forma fricii de urmași care nu au fost aleși personal de către ei, în politică și economie. În politica rusă, problema transferului puterii și „succesiunii” a devenit ceva ca un ac Koșceeva.
Aceasta este o adevărată tragedie. Rusia a avut o șansă pentru o schimbare pașnică și publică a puterii. A existat șansa de a evita încă un 1991, o altă resetare a experienței și a capitalului. În cuvinte, chiar și autoritățile ar dori să evite acest lucru, dar au făcut deja totul pentru a face imposibil transferul puterii și proprietății fără o criză profundă.
Mulți oameni cred în general că Putin și cercul său încearcă să revigoreze URSS, a cărei probușire a rămas în memoria lor. Dar nu e așa. Nu se ocupă cu restaurarea Uniunii Sovietice sau cu reconstrucția imperiului, deși cu siguranță au instincte imperiale. Și nici măcar cu un război cu Occidentul, deși nu le place Occidentul.
Ei caută să împiedice accesul la putere și proprietate al oamenilor care le sunt străini organic. Și există mulți astfel de oameni – cu siguranță mai mult de o generație: nu numai cei din generația „X”, ci și marea majoritate a „milenialilor”, copiii actualilor conducători reprezentând doar un strat îngust.
Prin ridicarea constantă a mizei, făcându-și dominația din ce în ce mai extremă, colegii lui Putin din cercul său interior câștigă mai mult control asupra accesului la politică și la economie. Teama de a preda puterea este cauza principală a războiului declanșat de Putin. >>
