Politicienii pro-ruși din România au în comun, printre multe altele (știute și mai puțin știute), în bizar atașament față de valorile democratice, un interesant tip de respect pentru individ, o versiune-mutant de frică față de dictatură.
Fără îndoială, perioada cea mai fastă de poziționare a lor în spiritul libertății în genere și drept unici, autentici garanți ai libertăților civile a fost pentru ei pandemia Covid.
Strident, isteric, agresivi verbal, disprețuitori cu bunul simț, sfidători la adresa autorității științifice, personaje precum George Simion, Claudiu Târziu sau Diana Șoșoacă și-au mobilizat partidele, simpatizanții, follower-ii de pe rețelele sociale împotriva aceea ce eroicii apostoli ai Binelui numeau restrângerea libertăților, dictatura sanitară și apoi dictatura de-a dreptul.
Dând cep vidanjei retorice, au inundat spațiul public românesc cu un narativ demn de sfârșitul lumii: poporul e supus opresiunii, dictatura de până în 1989 s-a întors din morți în prezentul nostru, mai vie, mai viguroasă, mai proaspătă ca oricând.
Ascultându-i, mai că-ți venea drag de Rusia lui Putin, de Belarusul lui Lukașenko, de Coreea de Nord a lui Kim. Prin comparație cu ele, România anilor 2020 tindea să dea lecții de totalitarism avansat, făcând din totalitarismele în toată regula și din toate zările să pară niște jucării de talcioc.
După cum era de așteptat, tot capitalul acumulat în perioada respectivă – experiență, vizibilitate, „prestigiu”, sponsori – urma să fie investit în numeroasele runde electorale din 2024. Și tocmai asta s-a întâmplat.
Dacă vor și ieși pe profit, asta depinde în primul rând de electorat; de capacitatea de discernământ a acestuia, în condițiile în care discursul și acțiunile politicienilor pro-ruși din România ridică, dincolo de orice, o serioasă problemă de logică. Opinia publică românească va putea fi atentă la ruptura logică sau îi va putea întoarce spatele.
Dar chiar acest lucru, faptul că românii pot opta pentru a-i vota sau a nu-i vota pe Simion, Târziu, Șoșoacă, pe colegii lor de partid și partidele pe care le reprezintă ar trebui să fie primul semnal că respectivii mint de îngheață apele atunci când vorbesc de dictatură în România și de restrângerea libertăților și comit o înșelătorie de zile mari trecând sub tăcere tarele regimurilor de trist ecou cărora le fac, în fel și chip, campanie.
Spre deosebire de țările în care asta chiar se întâmplă, în România cetățenii pot vota pentru cine vor. Spre deosebire de țările în speță, în România poate candida în funcții publice cine vrea, având de respectat condiții minimale, absolut normale și valide în orice democrație autentică din lumea asta.
În Rusia lui Putin și în Belarusul lui Lukașenko, așa ceva este însă inimaginabil. Au dreptul să candideze doar ceea ce se numește competitorii „sistemici”, altfel spus, personajele de cârpă agreate de regim. Cine încalcă consemnul sfârșește în pușcărie, riscă să fie omorât, ori fuge în exil – spre exemplificare, cazul Navalnîi, în Rusia, și cazul familiei Tihanovski, în Belarus. În Coreea de Nord problema nu se pune nici măcar în acești termeni. Nebunia are deja alți parametri acolo.
Dar pentru speța noastră, relevantă în mod prioritar este comparația cu Rusia, căci acesta este modelul de țară și societate pe care îl promovează, implicit sau explicit, aceste lumini chioare ale democrației și libertății – Simion, Târziu, Șoșoacă.
De ce? Din cauza modului Putin-friendly în care toți aceștia se raportează la situația din Ucraina sau din Republica Moldova, a modului deschis în care Șoșoacă îi face reclamă Kremlinului direct din Ambasada Rusiei, dar și a modului menit să înșele industrial, în care cu toții evită să discute factual și onest sau în care uneori cosmetizează aspectele delicate și pe cele odioase ale putinismului.
Când cântărim, uzând de justa măsură, prestația publică a triunghiului Simion-Târziu-Șoșoacă, ar fi cel puțin curios dacă ne scapă din vedere următorul detaliu:
- În 2024, vor fi alegeri libere în România și un simulacru de scrutin prezidențial în Rusia. Pe lângă schimbarea garniturii din parlamentul național plus cel european și pe lângă reîmprospătarea structurilor locale, în România vor fi și prezidențiale.
- Pentru a nu compara mere cu pere, să ne referim mai departe doar la prezidențialele din România și la cele din Rusia.
- La noi, președintele, vrea nu vrea, după un maximum de două mandate a câte cinci ani va părăsi Cotroceniul. În Rusia, după 24 de ani, președintele ține să mai rămână la Kremlin o tură – că vrea sau nu vrea poporul.
- În plus, liderul rus poate sta în palat cel puțin până la mijlocul deceniului următor. De ce? Pentru că în prealabil a modificat Constituția pentru a-și satisface, „legal” și „legitim”, setea de putere. Acum, imaginați-vă cum ar fi fost ca Iohannis, în toiul ultimului său mandat, să fi modificat Constituția României pentru a nu se va mai vedea dus încă vreo 15 ani! Nu a făcut-o, știm prea bine, pentru că, din fericire, Iohannis nu e Putin, iar România nu e Rusia. Cum se face, însă că atât de vigilentului trio Simion-Târziu-Șoșoacă i-a scăpat din discursul public tocmai această totală neasemănare între ceea ce este la noi și ceea ce se petrece la ruși? Au tăcut toți trei ca niște purcei mulțumiți de cât au supt, deopotrivă legat de modificarea Constituției Rusiei în beneficiul unic al dictatorului în funcție și legat de lungimea propriu-zisă a mandatului prezidențial din Rusia; lungime care – ironic – amintește atât de puternic de experiența autohtonă a ceaușismului, când pe lângă mâncare, căldură, și lumină lipsea și ceea ce zic distinșii menționați mai sus că ar avea mai scump pe lume: libertatea.
- Nu i-am auzit pe cei trei nici acuzând faptul că Alexei Navalnîi a fost împiedicat din vreme să candideze, deopotrivă încercându-se uciderea lui și apoi condamnându-l la 19 ani de pușcărie grea. După cum nu au fost mai vocali nici când o jurnalistă a încercat să candideze „non-sistemic”, dar pe care regimul Putin a scos-o rapid din joc: întâi a fost convocată la secția de politie și i s-au blocat conturile, iar apoi candidatura i-a fost invalidată „legal”. Toate detaliile – AICI. https://universul.net/cine-este-jurnalista-de-provincie-mama-a-trei-copii-care-vrea-sa-candideze-la-presedintia-rusiei-a-fost-deja-chemata-la-politie-contul-bancar-i-a-fost-blocat/
- Nu în ultimul rând, din câte bine știm, nici Simion, nici Târziu, nici Șoșoacă și nici partidele lor nu au avut de furcă cu „sistemul”, în sensul de a le fi împiedicată candidatura ori libertatea (de exprimare și de mișcare). Și totuși, în discursurile și acțiunile lor se arată prietenoși cu Rusia și dușmănoși cu România și cu Occidentul.
S-ar fi zis că la cât de voios și organic pozează în apărătorii democrației și libertății, politicienii pro-ruși care atacă anul electoral 2024 ar fi fost primii în drept să fie profund anti-ruși. Dar nu, ei sunt ceea ce sunt și, având în vedere că s-au afundat până la gât în mlaștina putinismului, nici nu se pot schimba din mers.
Lipsa de logică dintre ceea ce spun și ceea ce fac aruncă asupra lor o umbră groasă de suspiciune.
Judecați-i, așadar, după singurele criterii care nu dau niciodată greș: logica și bunul simț. Sunt cei mai mari inamici ai lor și singurele examene la care nu pot lua notă de trecere.
- P.S.: Este cu atât mai șocantă declarația unui fost ministru al Apărării dintr-o țară NATO, referitor la Șoșoacă: „Ea nu este nici putinistă, cu siguranţă, şi nici legionară sau aşa, chiar dacă şi-a pus … ar vrea să valorifice tot. Îl imită pe Vadim Tudor, pe Corneliu Vadim Tudor, destul de bine. Am văzut că şi-a pus pe blog un citat din Căpitan, mai urmează să dea un citat din Mein Kampf şi atunci s-a terminat toată bibliografia”. Nu, pentru Vasile Dîncu, autorul declarației, Șoșoacă nu este putinistă, ci mai degrabă spirit universal. Și probabil nutrește o curiozitate intelectuală față de asemenea spirite, cum a fost și cazul cu George Simion cu care președintele Consiliului Național al PSD se întâlnea pentru… „un studiu IRES în care am pus întrebări despre AUR,(…) Îl cunoscusem mai demult pe Simion, când era student”.
- Dar Vasile Dîncu, cel care o apără azi pe Șoșoacă de acuzațiile de putinism, iar ieri se interesa pur științific de Simion, este până la urmă același care zicea următoarele când era tocmai ministrul Apărării: „Ideal ar fi să se ajungă la o situaţie de negociere, chiar dacă s-ar ajunge la un conflict îngheţat (subl. mea), negocierea tot ar face mai mult bine decât ceea ce se întâmplă acum, distrugerea de vieţi omeneşti, de bunuri”. După cum remarcam la acea vreme, raționamentul lui Vasile Dîncu „se pliază nefericit de mlădios pe setul de idei-boltă pe care le ventilează o Moscovă aflată în pierdere de suflu, ritm și de teren”.
Adevărul și numai adevărul. O metodă de a-i reduce la irelevanță pe Simion, Târziu, Șoșoacă
