<< Trump are o viziune sumbră asupra naturii umane și a exploatat-o cu perspicacitate – până la un punct >>, notează The Economist.
<< Donald Trump a înțeles întotdeauna cum funcționează lumea – sau, cel puțin, cum poate fi făcută să funcționeze – mai bine decât adversarii săi. Poate pentru că el însuși are astfel de calități din belșug, evaluarea făcută lăcomiei umane, lașitatății, egoismului și altor slăbiciuni i-a dat o încredere puternică în coruptibilitatea umană. De-a lungul deceniilor și de-a lungul mandatului său de președinte, această credință a fost mai adesea justificată decât dată la o parte.
„Istoria nu este bună cu omul care-i ține haina lui Mussolini”, i-a spus senatorul texan Ted Cruz unui asociat, în 2016, explicând de ce nu îl susține pe Trump, lucru dezvăluit de o nouă carte, „Confidence Man”, a lui Maggie Haberman. Cu toate acestea, în cele din urmă, Cruz și-a îndoit genunchii – chiar dacă Trump îi atacase atât de crud soția, pe Heidi, încât chiar și un republican, care nu se numea Cruz, a spus că nu-l poate sprijini. Republicanul respectiv, Rudy Giuliani, avea să facă un foc de tabără din propria-i reputație, prin faptul de a se fi pus în serviciul Trump.
Cum poate un om care minte atât de transparent și dă dovadă de o asemenea incompetență să aibă atâta succes? Oameni respectabili au tot adresat versiuni ale acestei întrebări încă de când Trump era implicat în imobiliare, pe măsură ce a trecut la divertisment și politică, sau la toate trei simultan. Răspunsul spune la fel de multe despre ei sau despre noi toți, pe cât spune despre el.
Haberman, de la New York Times și CNN, se remarcă printre jurnalişti care l-au urmărit pe Trump și nu numai pentru că l-a acoperit de când el era dezvoltator în New York și ea lucra la New York Post, un tabloid. Haberman l-a luat întotdeauna în serios pe Trump, ca pe cineva, scrie ea aici, care a fost „perspicace și mai inteligent decât îl credeau criticii săi, care posedă un instinct de supraviețuire probabil fără egal în istoria politică americană”.
Haberman aduce o contribuție deosebită cu această carte, descriind modul în care efectul interacțiunii dintre politică și comerț, din New York-ul anilor 1970 și 1980, l-a „echipat” pe Trump cu așteptările și convingerile cinice care ar spune multe despre el : că politica rasială este o competiție de sumă zero între triburi; că aliații, precum și inamicii trebuie să fie dominați; că totul în viață poate fi tratat ca o tranzacție; că înlocuirea rapidă a unei minciuni au controverse cu o alta va da bătăi de cap mass-mediei; că celebritatea conferă putere; că nu numai politicienii, ci chiar și procurorii sunt maleabili.
Totuși, aceleași convingeri l-au putut duce pe Trump doar până într-un punct. I-au condamnat președinția. După ce Trump a fost ales, directorul FBI, James Comey, l-a avertizat că circulă un dosar potrivit căruia Trump însuși s-a compromis în relația cu Rusia. New York-ul l-a învățat pe Trump că informațiile dăunătoare sunt un mijloc de influență, așa că a presupus că Comey îl amenința. „Comey a fost orb la profunzimile paranoiei lui Trump și la istoria sa îndelungată în ceea ce privește talentul de a câștiga în fața oficialilor guvernamentali, prin diverse tactici”, scrie Haberman. Ulterior, Trump l-a concediat pe Comey, cu repercusiuni dezastruoase pentru el. Primul lucru a fost „stabilirea condițiilor” pentru interacțiunile ulterioare ale lui Trump cu oficialii din sfera informațiilor și aplicării legii, potrivit lui Haberman.
Trump i-a agresat și umilit pe senatori și generali. „Sunteți ratați și sunteți niște bebeluși”, le-a spus el liderilor militari ai Americii, când l-au adus la Pentagon, în tentativa lor de a-l convinge de valoarea ordinii mondiale de după război. Își putea răsplăti parlamentarii servili aruncându-le disprețuitor batoane de ciocolată cu marca sa, pentru a trăi apoi satisfacția de a-i vedea cum se bat între ei pentru a apuca unul. Dar a constatat că afacerile externe și chiar politica internă nu pot fi gestionate doar prin tranzacții bilaterale și improvizație tactică și că banii lui nu puteau cumpăra totul. A fost uimit atunci când un democrat din New York pentru care a donase cu ani în urmă a sprijinit totuși demiterea lui.
Deoarece Haberman îl vede pe Trump în întregime, ea îl recunoaște pe „bunul Trump” – cel care s-ar interesa în mod repetat de un prieten bolnav și ar fi „amuzant și distractiv de a fi în preajmă, interesat și implicat”. Oamenii obișnuiți cu personajul său de pe Twitter cu majuscule sau cu portretele de presă au fost adesea surprinși când l-au întâlnit la Casa Albă. Poate fi calm și fermecător. Dar acea parte a lui Trump a fost mai puțin evidentă pe măsură ce mandatul său s-a derulat. În timpul campaniei din 2020, Bill Barr, pe atunci procurorul general, l-a rugat pe Trump să-și pună la bătaie farmecul, „pentru a convinge oamenii că nu ești un nemernic”. Dar Trump a insistat că alegătorii săi de bază „vor un luptător”.
„Defining deviancy down”
Acea manie legată de baza sa politică i-a impus, de asemenea, limite pentru Trump. În 2018, după ce un tânăr de 19 ani a ucis 17 persoane într-un liceu din Florida, s-a întâlnit cu părinții și elevii de la școală și a promis măsuri privind controlul armelor. „O să o ducem la capăt”, a spus el, și ar fi putut -o facă. Dar s-a răzgândit după ce a vorbit cu oficialii de la National Rifle Association. Haberman spune că subiectul ei nu are o părere bună despre susținătorii săi de bază („sunt al naibii de nebuni”, le-a spus el propriilor săi asistenți). Dar în calitate de parvenit din Queens, a devenit convins în perioada sa de la New York că establishement-ul nu l-ar accepta niciodată și nu-și va asuma riscul de a-și înstrăina baza deplasându-se spre centrul politic.
Inevitabil, „Confidence Man” trebuie să meargă pe căi bine bătătorite, ca atunci când Trump și-a sporit notorietatea punând la îndoială faptul că Barack Obama s-a născut în America. Rămâi fără speranță când îți amintești toate scandalurile din epoca Trump, un candidat care, de exemplu, a refuzat să-și facă publice declarațiile fiscale. Haberman deplânge pe bună dreptate influența lui Trump, scriind că el „părea să inaugureze o nouă eră de comportament real și așteptat, din partea politicienilor”. Portretul ei devastator asupra eșecului lui Trump ar trebui să-i facă pe imitatorii săi să ia o pauză. El nu a scăpat de propria sa istorie, dar alți americani cu siguranță încă mai pot, dar asta presupune un lider cu înțelepciunea de a construi pe baza punctelor lor forte și nu vânându-le slăbiciunile. >>
