Asistăm la un moment istoric în relaționarea aliaților europeni ai SUA cu administrația Trump: ca niciodată până acum, liderul de la Washington se vede pur și simplu trimis la plimbare, în ciuda insistențelor sale.
Și tot ca niciodată, Donald Trump este pus în situația de a insista și a tot insista, de a-și repeta și de a-și tot repeta deopotrivă apelurile amestecate cu amenințări, pseudo-rugamințile amestecate cu mustrări. Fără efect !
Nu ar trebui să treacă neobservat acest detaliu, având în vedere faptul că Donald Trump, obișnuit până acum doar să apese pe buton pentru a fi servit, a intrat în a doua săptămână cu apelurile sale disperate ca forțele navale europene să-i suplinească impotența în deblocarea Strâmtorii Ormuz.
Donald Trump a început un război de amploare fără a lua în calcul faptul că inamicul îi va răspunde recurgând la cea mai puternică armă de care inamicul dispune – arbitrarea, cu flacăra, a fluxului de hidrocarburi prin Strâmtoarea Ormuz. Și a procedat astfel în ciuda faptului că “arma Ormuz”, spre deosebire de alte arme din arsenal, se afla la vedere.
Prin asta, Donald Trump s-a asigurat că va rămâne în memoria universală drept cel mai stupid președinte din istoria SUA.
Nu degeaba, în aproape cinci decenii de existență a republicii islamice, niciunul dintre predecesorii lui Trump 2, de la Casa Albă (inclusiv Trump 1), nu s-au aventurat la rezolvarea dosarului iranian pe calea războiului total.
Și, vorba aia, destui dintre predecesorii lui Trump nu fuseseră chiar fete mari în materie de război, la modul general – însă s-au păstrat în mod inteligent fete mari când a venit vorba de cazul particular numit Iran.
Și, pentru ca lumea să nu creadă cumva că stupizenia lui Trump e doar un accident, actualul președinte al SUA a subliniat el însuși acest lucru, în pasul doi.
Cum? Prin pretențiile emise public, ca alte state să își asume acum un dublu risc:
- De a contribui, prin propria lor aventură armată în regiune, la prelungirea conflictului, în loc de a face totul pentru a-l scurta. Iar pentru a-l scurta, condiția primordială este ca armele să tacă, manevrele militare să tindă spre zero.
- De a-și expune propriile națiuni la riscul pierderii de vieți omenești din propriile rânduri, iar asta doar pentru a-l ajuta pe cel mai stupid președinte al SUA să pară dacă nu mai deștept, atunci măcar nu singurul stupid.
Natura asimetrică a ripostei iraniene a făcut ca toți aliații SUA, care găzduiesc trupe și baze americane, să fie potențiale ținte (printre atâția alții, este și cazul României, desigur).
Acest element în sine adăugă un obstacol suplimentar în calea dezideratului trumpist de a i se sări în ajutor.
Căci aliații europeni, chiar și dacă ar vrea să își asume riscuri iraționale, tot nu ar putea să se implice la maximum într-un efort de deblocare prin luptă a Strâmtorii Ormuz.
Trei elemente vorbesc de la sine în acest sens:
- Țintele potențiale non-americane sunt numeroase și larg răspândite (căci aliații SUA sunt numeroși și au acum de protejat interese proprii răsfirate în multiple direcții).
- Aliații SUA au capabilități militare relativ modeste sau cel puțin insuficiente pentru a satisface nevoile individuale de protecție armată. De aici și importanța vitală pe care o acordă apărării colective, de aici și prezența aliaților SUA din Europa și Asia în diverse arhitecturi de securitate regionale și intercontinentale. Prin urmare, acesta devine un al treilea strat al stupizeniei președintelui Trump în abordarea dosarului iranian: căci pur și simplu, aliații SUA nu dispun de suficiente resurse pentru a-și permite dislocarea lor acolo unde vrea Trump, chiar și dacă, in extremis, s-ar arăta dispuși să se implice astfel. Iar Trump a fost suficient de stupid pentru a ignora această variabilă.
- Iranul, deși puternic slăbit de atacurile americano-israeliene, încă este capabil să proiecteze forță pe distanțe lungi – deopotrivă prin rachete balistice și drone. Ca atare, aliații SUA sunt deja teribil de expuși unei retalieri iraniene și fără a fi prezenți în proximitatea geografică a conflictului aflat în derulare.
Luate împreună, punctele 1, 2 și 3 relevă o dată în plus o realitate ce nu are nimic în comun cu produsul imaginației derutate și al intelectului limitat cu care este dotat nefericitul lider de la Washington.
Dar stupizenia lui Trump, demonstrată prin acest război cu Iranul, continuă să se afirme plenar și pe alte paliere.
- Alimentează narațiunile inanimicilor tradiționali ai SUA – Rusia, China, Coreea de Nord, desigur și Iran – potrivit cărora relația și parteneriatele strategice cu SUA reprezintă, pentru statele din Europa și Asia, o vulnerabilitate, iar nu un capital în materie de securitate.
- A zdruncinat cu siguranță încrederea monarhiilor din Golf în faptul că bazele americane din regiune ar reprezenta scutul optim în vremuri tulburi. Nu doar că Washingtonul nu s-a dovedit un scut optim, dar, sub conducerea celui mai stupid președinte din istoria lor, SUA au și abătut asupra monarhiilor din Golf vremuri dintre cele mai tulburi. Cu siguranță că deja (iar după ce acest război va trece, procesul doar se va accelera), statele din Golf își vor reevalua relația cu America. Totodată, își vor pune întrebări grele cu privire și la sensul unei relații încălzite sau la sensul unei potențiale relații încălzite cu Israel. Cu siguranță, șeicii sunt azi din ce în ce mai frustrați de faptul că Israelul iese în evidență ca marele câștigător (pe termen doar scurt, însă) al stupizeniei lui Donald Trump, în timp ce zgârie-norii și rafinăriile din Golf iau foc.
În repetate rânduri, Donald Trump a ținut să-și etaleze superioritatea față de adversarii săi declarându-i de-a dreptul “proști“. A vorbit în acești termeni la adresa lui Joe Biden, a folosit insulta și la adresa lui Kamala Harris. Concomitent, a vorbit despre sine ca despre un individ cu “IQ mare”.
Dosarul iranian a demonstrat însă că lucrurile stăteau tocmai invers.
