Povara războiului din Iran crește într-un ritm și la o anvergură care tind să depășească cele mai negre previziuni ale echipei Trump.
Într-o singură zi, joi, s-a dublat numărul deceselor înregistrate până acum în rândul trupelor americane, odată cu prăbușirea unui avion-cisternă în Irak (situația ar fi putut degenera chiar mai cumplit dacă și a doua aeronavă, deși avariată, nu ar fi reușit în final să aterizeze cu bine).
Mai mult, după două săptămâni de bombardamente intensive americano-israeliene, amenințarea convențională la adresa militarilor SUA, indiferent de bazele din Orientul Mijlociu în care s-ar afla ei, tinde doar să crească; iar alături de ea, tinde să crească și amenințarea asimetrică la adresa civililor americani, deopotrivă pe teritoriul țării lor și în străinătate (recent, chiar FBI a avertizat unitățile de poliție din California cu privire la riscul unor atacuri iraniene pe Coasta de Vest a Statelor Unite).
În balanță atârnă totodată din ce în ce mai greu și auto-daunele politice, economice și diplomatice pe care SUA și le-au provocat declanșând acest război.
Căci dacă armatele lui Trump și Netanyahu controlează cerul iranian, cu totul altceva se poate spune despre ceea ce se petrece la sol și despre ceea ce se petrece pe mare.
De luat în calcul este și faptul că, în curând, președintele Donald Trump va trebui să decidă dacă va implica sau nu și forțele terestre în această “excursie” (Da, vă vine să credeți? Așa și-a poreclit războiul nimicitor!).
Nici deblocarea rutelor maritime, pentru circulația navelor care transportă petrol, gaze și alte mărfuri prin strâmtoarea Ormuz, și nici recuperarea sutelor de kilograme de uraniu pentru programul nuclear iranian nu par a fi obiective tangibile în lipsa asumării de către Casa Albă a celui mai mare dintre riscurile politice: trimiterea de trupe la sol.
Și chiar și așa, chiar dacă ar arunca în luptă astfel de forțe, Trump este departe de a putea primi garanții că obiectivele vor fi atinse.
Iar dacă nici măcar aceste două obiective nu vor fi atinse, războiul lui Trump poate fi declarat iremediabil pierdut.
Războiul dorit de președintele american, pe care începând cu 28 februarie președintele american chiar și l-a făcut cadou, va marca profund imaginea Americii chiar și dacă s-ar opri mâine.
Căci bilanțul victimelor nevinovate, făcute de acest conflict deopotrivă în Iran și în Liban, începe să atingă ordinul miilor. Iar în micul Liban, e vorba deja și de aproape un milion de refugiați. Metastaza provocată de Trump e, așadar, în plin avânt.
Concomitent, la cum merge totul, în Iran represiunea sălbatică a regimului împotriva populației locale nu are ca variantă decât să crească în intensitate, o realitate profund amară având în vedere încurajările trumpiste din ultimele două luni, care îi alimentaseră pe iranieni cu speranțe fără precedent. Dar asta, soarta iranienilor tratați brutal de către propriiul regim, a ajuns deja să fie cea mai mică grijă a președintelui SUA. De fapt, aproape că nu mai există, în Biroul Oval, o astfel de preocupare.
În plan extern, modul în care Iranul a înțeles să reacționeze la atacul americano-israelian amplifică, pentru SUA, criza militară într-una diplomatică.
Cu fiecare zi de conflict, aliații SUA sunt tot mai stimulați să meargă pe calea sabotării în orice fel a continuării conflictului de către SUA.
Pentru a-și scăpa cât de cât pielea, Trump a decis să jupoaie Ucraina și Europa, ridicând temporar sancțiuni care nu-i permiteau lui Putin să doarmă liniștit. De câteva zile, Rusia începe să facă miliarde de dolari din vânzări de hidrocarburi, iar în următoarele lună miliardele Rusiei se vor înmulți ca șobolanii. Iar aceste miliarde vor alimenta mașinăria rusă de război din Ucraina.
Această decizie a atras, desigur, criticile Ucrainei, dar a ridicat totodată și un val critici, de data asta într-un limbaj departe de cel grijuliu de odinioară, din partea Uniunii Europene, din partea cancelarului german.
După două săptămâni de război, e clar că America nu își mai sacrifică doar propriile interese în Iran, ci sacrifică brutal și interesele Europei, iar tentația trumpistă va fi de aici încolo aceea de a compensa măcar o parte din propriile pierderi mărindu-le pe ale altora.
Totodată, Franța a pierdut primul militar într-un atac suferit de forțele sale, deși Franța nu este un participant la “excursia” lui Donald și Bibi. Mai mult, autoritățile de la Paris au acum de gestionat amenințarea iraniană că orice obiectiv francez din Orientul Mijlociu, fie el economic sau militar necomatant, a devenit țintă legitimă pentru regimul de la Teheran.
Pentru europeni, semnalul ar trebui să fie deja clar: trebuie să recurgă la orice mijloace din categoria celor economice, diplomatice și politice pentru a presa SUA și a-l determina pe Trump să își retragă trupele.
Căci chiar dacă militarii lor nu participă la atacuri alături de trupele americano-israeliene, în războiul lui Trump europenii tot vor continua să fie din ce în ce mai adânc atrași (și de către Trump, și de către regimul criminal de la Teheran).
Continuarea acestui conflict nu va face decât să alimenteze potențialul de criză economică și energetică în Europa, potențialul de pierderi umane în rândul militarilor europeni (chiar dacă ei nu participă la conflict), ca și potențialul de victime în rândul civililor europeni, prin eventuale atacuri teroriste, deopotrivă în statele de pe continent și din alte regiuni.
În plus, din cauza războiului lui Trump în Iran, interesul strategic al Europei, de a întări Ucraina și a slăbi Rusia, este pe cale să sufere daune cu un impact pentru care nimeni nu era pregătit.
Ușor-ușor, lupta lui Trump cu Iranul nu are încotro decât să se transforme într-o luptă semnificativ mai dezinhibată a Europei cu trumpismul.
Dacă acest imperativ se cristalizase și până acum, dar la un nivel mai degrabă teoretic, după 28 februarie se impune de la sine tranziția spre registrul practic.
Șansele de a depăși orice criză depind de capacitatea de a aborda cauzele ei: Trump și trumpismul, în cazul războiului din Iran, respectiv Putin și putinismul, în cazul războiului din Ucraina.
În chestiunea ruso-ucraineană, europenii, cu excepția Ungariei lui Orban și a Slovaciei lui Fico, au priceput relativ rapid esența. Spre binele lor, nu le mai rămâne acum decât să aplice același manual și la nou cauză a noului război.
Nouă, europenilor, America ne-a fost, ne este și trebuie să ne rămână cel mai prețios prieten. Președintele ei, în schimb, trebuie tratat în calitatea pe care el singur și-a configurat-o – de cel mai periculos dușman al acestei prețioase prietenii.
Iranul este azi punctul din care Europa trebuie să înceapă îndelung amânata igienizare a parteneriatului strategic transatlatic.
