Biserica Ortodoxă Română sărbătorește, în data de 4 februarie 2025, o sută de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie, zi care coincide și cu proclamarea generală a canonizării celor 16 Sfinți Români de către Patriarhul României înconjurat de ierarhii Sfântului Sinod. Ulterior, proclamarea locală a fiecărui sfânt va avea loc în eparhia care a înaintat argumentele canonizării lui, la data de prăznuire a acestuia. (sursa: basilica.ro), transmite Agerpres.ro.
Cei 16 cuvioși și mărturisitori români canonizați de Biserica Ortodoxă Română în anul 2024 sunt:
Părintele arhimandrit Sofian Boghiu, starețul Mănăstirii Antim din București, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, cu cinstire în ziua de 16 septembrie;
* Părintele Sofian Boghiu (Serghei, din botez), duhovnic și pictor bisericesc, a fost unul dintre participanții cei mai cunoscuți la întâlnirile cultural-duhovnicești ale mișcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim (grupare care a cuprins vârfuri ale clerului ortodox și ale intelectualității creștine laice), între anii 1945-1950.
S-a născut în comuna Cuconeștii-Vechi, Bălți, dincolo de Prut, pe 7 octombrie 1912. A ajuns frate de mănăstire, la vârsta de 14 ani, la Schitul Rughi, Soroca. La 6 august 1939 a fost hirotonit diacon, în Catedrala din Bălți. După ocuparea Basarabiei a părăsit Mănăstirea Dobroușa și, alături de starețul său și ceilalți frați din obște, a ajuns la Mănăstirea Căldărușani. În anul 1940 s-a înscris la Academia de Belle Arte din București, secția Artă Decorativă, devenind în 1945, pictor licențiat. A urmat cursurile Facultății de Teologie, în perioada 1942-1946. A fost hirotonit preot la Mănăstirea Antim, pe 15 noiembrie 1945. În 1958, a fost arestat și închis, împreună cu alți membrii din rândul mișcării spirituale ‘Rugul Aprins’. A fost condamnat la 16 ani de închisoare, după 6 ani a fost pus în libertate. A trecut la cele veșnice în dimineața zilei de 14 septembrie 2002, în chilia sa de la Mănăstirea Antim. (surse: https://basilica.ro; https://doxologia.ro)
Părintele Dumitru Stăniloae, profesor de teologie la Sibiu și la București, cu titulatura: Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cu cinstire în ziua de 4 octombrie;
* Părintele Dumitru Stăniloae a fost o personalitate marcantă a Ortodoxiei, preot, scriitor, teolog, traducător, cercetător, părinte spiritual, îndrumător, sfătuitor.
S-a născut la 16 noiembrie 1903, în Vlădeni, județul Brașov. Studiile superioare le-a făcut la Facultatea de Litere din București (un an) și Facultatea de Teologie din Cernăuți (1923-1927), unde a obținut și doctoratul în 1928. A fost trimis de mitropolitul Nicolae Bălan la studii de specializare pentru dogmatică și istorie bisericească la Facultățile de Teologie din Atena (1927-1928), München și Berlin (1928-929). La încheierea studiilor, reîntors în țară, a fost numit profesor la Academia teologică ‘Andreiană’ din Sibiu, unde a funcționat până în 1946. După alegerea rectorului Nicolae Colan ca episcop al Clujului, a fost numit rector al Academiei (l936-1946). A fost hirotonit diacon în 1931, preot în 1932 și a fost hirotesit protopop stavrofor în 1940. În București a fost transferat prin chemare la Facultatea de Teologie, la Catedra de Ascetică și Mistică (1947-1948). În 1948, când Facultatea a devenit Institut Teologic de grad universitar, a fost încadrat ca profesor titular de teologie dogmatică și simbolică, cu o întrerupere în 1958-1963, perioadă în care a suferit o detenție în închisorile comuniste. (sursa: Dicționarul Teologilor Români, pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, 1996)
Părintele Constantin Sârbu, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu, cu cinstire în ziua de 23 octombrie;
* Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu a fost unul dintre preoții mărturisitori din vremea prigoanei comuniste. A pătimit în cele mai dure carcere comuniste și nu a părăsit credința ortodoxă nici în fața amenințării cu moartea.
Părintele Constantin Sârbu s-a născut în dată de 10 ianuarie 1905, în comuna Cavadinești, din fostul județ Covurlui. A studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București (1925-1929). În 1934 s-a mutat la Huși, la solicitarea episcopului Nifon Criveanu, care l-a hirotonit preot la Catedrala Episcopală din Huși. Începând cu data de 1 noiembrie 1938, a solicitat transferul de la Huși la parohia nou înființată Parcul Călărași, din cartierul Vergului, fără biserică și fără casă parohială. Aici, a ctitorit Biserica ‘Sfinții Împărați Constantin și Elena’. Rămânând văduv, părintele a îmbrățișat o viață de nevoință și rugăciune neîncetată. Pentru curajul său de a propovădui pe Hristos, în ziua de 10 ianuarie 1954, a fost arestat. A fost condamnat la opt ani și trei luni de închisoare. După condamnare, părintele Sârbu a fost purtat prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla (1956-1962) și Dej (1955) și în lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959). A avut din 1961 până 1964 domiciliu forțat în satul Viișoara, în Câmpia Bărăganului. Întors în București, i se îngăduie să slujească în Biserica Sapienței. În ziua de 23 octombrie 1975, după Spovedanie și Împărtășanie, Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu a trecut la cele veșnice, pe patul de spital. (sursa: doxologia.ro)
Părintele protosinghel Arsenie Boca, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, cu cinstire în ziua de 28 noiembrie;
* Arsenie Boca – părinte ieromonah, teolog și artist plastic ortodox român – a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și, apoi, la Mănăstirea Prislop. Datorită personalității sale, mii de credincioși veneau să-l asculte.
S-a născut la data de 29 septembrie 1910, la Vața de Sus, în Hunedoara. În 1929, Zian Boca, după numele de mirean, se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, pe care o finalizează în 1933. Primește o bursă din partea mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan, pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din București. Călătorește la Muntele Athos pentru a aduce manuscrisele românești și grecești ale Filocaliei. Pe 11 septembrie 1936 este hirotonit diacon celibatar. În anul 1939 este închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din județul Brașov. În 1940 este tuns în monahism. În 1942 este ridicat la treapta preoțească și numit stareț al Mânăstirii Brâncoveanu. După ocuparea țării de către armata sovietică, părintele Arsenie este arestat pentru prima oară la Râmnicu Vâlcea, pe 17 iulie 1945 și eliberat pe 30 iulie 1945. La data de 14 mai 1948 este arestat din nou. Este schingiuit o lună și jumătate, silit să dea repetate declarații, fiind apoi eliberat. Mitropolitul Nicolae Bălan îl transferă de la Mănăstirea Sâmbăta, la Mănăstirea Prislop, în noiembrie 1948. Pe 15 ianuarie 1950, este arestat pentru a treia oară, urmând să execute detenție ‘administrativă’ la Canal, până pe 23 martie 1951. În 1953, este anchetat din nou, apoi este arestat la Timișoara, Jilava și Oradea pentru 6 luni, din 5 octombrie 1955, până în aprilie 1956. În anul 1959 este scos abuziv din monahism și i se interzice să slujească la altar (post-mortem, în 1998, se revine asupra acestei decizii). A urmat pribegia la București. A lucrat pe postul de pictor bisericesc, până la pensionarea sa din 1968, rămânând sub supravegherea Securității. După anul 1984 se retrage la Sinaia, iar pe data de 28 noiembrie 1989 trece la Domnul, fiind în vârstă de 79 de ani. Este înmormântat, după dorința sa, la Mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989. (sursa: doxologia.ro)
Părintele Ilie Lăcătușu, cu titulatura: Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu, cu cinstire în ziua de 22 iulie;
* Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu a fost unul dintre mărturisitorii temnițelor comuniste.
Părintele Ilie Lăcătușu s-a născut pe 6 decembrie 1909 în satul Crăpăturile, județul Vâlcea, din părinți binecredincioși. A absolvit Facultatea de Teologie din București, în 1934. A primit hirotonia în preot la 1 septembrie 1934, pe seama parohiei Osica de Jos, județul Olt. Începând cu anul 1942, părintele Lăcătușu a fost trimis ca preot misionar peste Nistru, în Odessa și județul Ribnița. În următorul an, părintele se va întoarce acasă. A fost arestat în anul 1952 și dus la coloniile Galeș și Peninsula. În 1954 a fost eliberat, iar din 1959 până în 1964, a fost arestat și condamnat la muncă silnică în Deltă, la Periprava, unde l-a întâlnit pe părintele Iustin Pârvu. Acolo s-au petrecut fapte demne de viețile sfinților. După ce a fost eliberat, s-a stabilit forțat la Bolintin, unde a lucrat ca zidar. Între anii 1965-2970, părintele a slujit într-o parohie din județul Teleorman, iar în 1970, a fost transferat în județul Ilfov la Cucuruz, unde, în ianuarie 1978, este pensionat. Suferințele din timpul vieții i-au afectat foarte mult sănătatea și din acest motiv și-a petrecut sfârșitul vieții în spital. A trecut la cele veșnice la 22 iulie 1983. Pe 28 septembrie 1998, la înmormântarea soției părintelui Ilie, cei prezenți s-au aflat în fața unui fapt neașteptat: trupul sfântului era neputrezit, uscat și plăcut mirositor. (sursa: doxologia.ro)
Părintele ieroschimonah Paisie Olaru, duhovnicul Mănăstirii Sihăstria, cu titulatura: Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, cu cinstire în ziua de 2 decembrie;
* Ieroschimonahul Paisie Olaru a fost unul dintre cei mai mari duhovnici din perioada contemporană, părinte duhovnicesc atât pentru călugări, cât și pentru mireni.
S-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, primind la botez numele de Petru. În anul 1921 a intrat în obștea Schitului Cozancea, Botoșani, după ce a luptat pe front în Primul Război Mondial. În 1922, la 9 iunie, a fost tuns în monahism ca schimonah, primind numele de Paisie. Nevoința lui era aceasta; practica rugăciunea lui Iisus, iar noaptea citea la Psaltire; postea zilnic până seara, îngrijea de părinții bolnavi din mănăstire și nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii. În 1943, la 14 octombrie, a fost hirotonit diacon, iar la 4 aprilie 1947 a fost hirotonit preot și apoi numit egumen al Schitului Cozancea, pe care 1-a condus aproape un an. În 1948 s-a retras la Mănăstirea Sihastria, ca duhovnic, iar între anii 1949-1953 s-a nevoit în Mănăstirea Slatina, tot ca duhovnic, stareț fiind arhimandritul Cleopa Ilie. Din primăvara anului 1954 a revenit la Mănăstirea Sihăstria și a fost duhovnic al întregii obști și a mii de credincioși din toată țara, timp de peste 30 de ani, până la sfârșitul vieții sale. În noaptea de 18 octombrie 1990, ieroschimonahul Paisie Olaru și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, în vârstă de peste 93 de ani. (sursa: ‘Patericul Românesc’, Arhimandrit Ioanichie Balan; Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011)
Părintele arhimandrit Cleopa Ilie, starețul Mănăstirii Sihăstria, cu titulatura: Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, cu cinstire în ziua de 2 decembrie;
* Duhovnicul atât de căutat Cleopa Ilie a fost trăitor în Hristos și un mare apărător al adevărului evanghelic și ortodox.
Părintele arhimandrit Cleopa Ilie s-a născut la 10 aprilie 1912, în Sulița, județul Botoșani. În familia părintelui Cleopa, dintre cei zece frați ai săi cinci au intrat în mănăstire, la fel și mama sa. Părintele a intrat frate în Schitul Sihăstria din 1929 și a fost călugărit la 2 august 1937, primind numele de Cleopa. La dorința protosinghelului Ioanichie Moroi, monahul Cleopa a fost numit egumen interimar al Schitului Sihăstria, în 1942, ascultare în care a slujit aproape 13 ani. A fost hirotonit ierodiacon (1944) și ieromonah (1945) și numit oficial egumen al Sihăstriei în ianuarie 1945. În anul 1947, Schitul Sihăstria a fost ridicat la rang de mănăstire, iar protosinghelul Cleopa Ilie a devenit arhimandrit. În 1949, arhimandritul Cleopa a fost numit stareț al Mănăstirii Slatina (1949-1953). De trei ori a fost nevoit să se retragă în Munții Rarăului din cauza opresiunilor comuniste (1948; 1953-1954 și 1959-1964). În toamna anului 1964 revine în Mănăstirea Sihăstria, ca duhovnic al întregii obști, și povățuiește fără întrerupere atât călugări, cât și mireni, timp de 34 de ani, până la 2 decembrie 1998, când și-a dat duhul în mâinile lui Hristos. (sursa: Dicționarul Teologilor Români, 1996; ‘Viața și nevoințele Arhimandritului Cleopa Ilie’, Arhim. Ioanichie Bălan, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 1999)
Părintele arhimandrit Dometie Manolache, cu titulatura: Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, cu cinstire în ziua de 6 iulie;
* Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț a fost un mare părinte duhovnicesc român al secolului XX, duhovnic la Mănăstirea Râmeș și preot misionar jertfitor în satele mocanilor din Munții Apuseni.
S-a născut în 13 octombrie 1924, în satul Mărculești, Buzău. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău în 1945 și Institutul Teologic din București în 1949. În 1949 a intrat în monahism la Mănăstirea Prislop, primind și hirotonia întru diacon, apoi preot, iar anul următor a fost numit stareț. Între 1952-1957 a fost director de studii și profesor la școlile monahale de la Ciolanu, Rătești și Barbu. În 1959 a fost numit duhovnic Mănăstirea Râmeț. A trecut la Domnul în ziua de 6 iulie 1975. (sursa: doxologia.ro)
Părintele arhimandrit Serafim Popescu, starețul Mănăstirii Sâmbăta de Sus, cu titulatura: Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, cu cinstire în ziua de 20 decembrie;
* Părintele Serafim a fost duhovnic aproape 50 de ani la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus din județul Brașov și îndrumător, duhovnic și prieten al părintelui Teofil Părăian, care îl considera pe părintele Serafim ‘un om sfânt’.
Cuviosul Arhimandrit Serafim Popescu s-a născut în anul 1912, într-un sat aproape de Alba Iulia. Părinții săi, fiind foarte evlavioși, i-au dat o educație religioasă deosebită. A studiat la Academia Teologică din Sibiu, între anii 1932-1936, apoi și-a luat doctoratul la Facultatea de Teologie din Cernăuți, între ani 1936-1938. A mai studiat un an la Facultatea de Teologie din Atena, apoi încă un an s-a nevoit la Schitul Românesc din Muntele Athos. În anul 1941, a primit tunderea în monahism la Mănăstirea Brâncoveanu, iar în anul 1943 a fost hirotonit preot și apoi numit stareț al acestei mănăstiri. Retrăgându-se din stăreție, ultimii ani ai vieții sale i-a pus în slujba lui Dumnezeu și a credincioșilor. Ajungând la vârsta de aproape 80 de ani, blândul Arhimandrit Serafim și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, în anul mântuirii 1990. (surse: ‘Patericul Românesc’, Arhimandrit Ioanichie Bălan; ediția a VI-a, revăzută și îngrijită de Arhimandrit Petru Bălan; Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011; doxologia.ro)
Părintele Liviu Galaction Munteanu, profesor de teologie la Cluj-Napoca, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj, cu cinstire în ziua de 8 martie;
* Părintele Liviu Galaction Munteanu a fost profesor de teologie și unul dintre mărturisitorii din perioada comunistă.
S-a născut în 16 mai 1898, într-o familie de învățători din Cristian, județul Brașov, și s-a format ca teolog la Liceul ‘Andrei Șaguna’ din Brașov și la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu. A devenit doctor în Teologie al Universității din Cernăuți. În 17 februarie 1927, a fost hirotonit preot și numit profesor la Academia Teologică din Cluj. Ulterior, a fost și rector al instituției. În timpul ocupației horthyste, a rămas în Cluj, asigurând împreună cu episcopul Nicolae Colan un nucleu de rezistență românească și ortodoxă. Încercările sale de a-i forma pe studenții teologi au atras atenția organelor de Securitate care îl urmăreau permanent, arestându-l în 1952 și supunându-l la presiuni pentru a-și înceta activitatea. În 1958, a fost numit vicar administrativ de către episcopul Teofil Herineanu. Părintele Liviu Galaction Munteanu a întocmit o programă pentru catehizarea copiilor și adulților, programă care l-a adus în atenția Securității. A fost anchetat, iar în 1959 condamnat la opt ani de închisoare. A fost închis în penitenciarele Aiud și Gherla. A murit în 8 martie 1961, la Aiud, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus de regimul comunist. (sursa: doxologia.ro)
Părintele arhimandrit Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, cu cinstire în ziua de 26 decembrie;
* Arhimandritul Gherasim Iscu a fost stareț al mănăstirilor Tismana și Arnota, propovăduitor al credinței în Transnistria și deținut politic martirizat pentru credință.
S-a născut în ziua de 21 ianuarie 1912 în localitatea Poduri, județul Bacău. Încă de tânăr mergea la Mănăstirea Bogdana, județul Bacău, unde a și rămas ca frate. Între anii 1925-1928, a urmat cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț. A studiat la Facultatea de Teologie din București, pe care o va termina în anul 1942. În anul 1932, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Tismana, primind numele de Gherasim. Nu după multă vreme, părintele Gherasim a fost hirotonit ierodiacon, iar mai apoi, ieromonah. În 15 aprilie 1937, a fost numit stareț la Mănăstirea Arnota. În 1 aprilie 1942, mitropolitul Olteniei, Nifon, l-a trimis peste Prut. Aici, el va ridica și repara biserici, dar va sluji și ca preot, profesor și învățător. În 1943 s-a întors la Mănăstirea Tismana. A fost numit exarh peste toate mănăstirile din Oltenia (1943-1945). Pentru ajutorul dat unui grup din rezistența anti-comunistă, în 26 septembrie 1948, părintele Gherasim Iscu a fost arestat. În urma anchetelor, a fost condamnat la zece ani de temniță. Fiind dus în închisoarea din Craiova, părintele începe să fie prigonit fără milă. În anul 1949, a fost dus la Poarta Albă, pentru a săpa la Canal. Din cauza condițiilor aspre, părintele se va îmbolnăvi de tuberculoză și va fi trimis la închisoarea Târgu Ocna. Se spună că părintele Gherasim Iscu și-a cunoscut mai dinainte ziua morții. În 25 decembrie 1951, părintele Gherasim cere cu stăruință să fie dus lângă patul călăului său Vasilescu, un deținut trecut prin reeducare, acum puternic afectat de tuberculoză. Întâlnirea cu părintele l-a făcut pe Vasilescu să se pocăiască pentru păcatele săvârșite la Canal, spovedindu-se și împărtășindu-se. În noaptea aceea, amândoi au trecut în pace la cele veșnice. (sursa: doxologia.ro)
Părintele arhimandrit Visarion Toia, starețul Mănăstirii Lainici, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici, cu cinstire în ziua de 10 noiembrie;
* Părintele Visarion Toia s-a născut la 28 mai 1884, în comuna Secuieni, județul Bacău. Alături de bunul prieten Mihai Bâtâcă, viitorul arhimandrit Maxim Bâtâcă, a ucenicit pe lângă episcopul Gherasim Safirin. Cei doi frați întru Hristos au intrat ca începători în obștea Mănăstirii Frăsinei. În anul 1910, starețul Porfirie l-a tuns pe fratele Vasile Toia, încredințându-l cu numele Visarion. A fost hirotonit în anul 1922. În 1929, a fost trimis ca stareț la Mănăstirea Lainici. În timpul șantierului de la Bumbești-Livezeni, deschis de regimul comunist, părintele Toia a organizat un spital pentru lucrătorii răniți, fiind mereu aproape de aceștia. Părintele organiza pelerinaje împreună cu minerii din Valea Jiului și refuza ocuparea chiliilor de către trupele de Securitate, care luptau împotriva partizanilor din munți, manifestări care au atras atenția organelor de represiune. A fost maltratat de Securitate și nu a putut fi salvat nici la spital, astfel încât la 8 noiembrie 1951 a trecut la cele veșnice. (sursa: doxologia.ro)
Părintele protosinghel Calistrat Bobu, duhovnic la Mănăstirea Timișeni și la Mănăstirea Vasiova, cu titulatura: Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova, cu cinstire în ziua de 10 mai;
* Un adevărat păstor, duhovnic și părinte pentru toți. Cel mai mult iubea biserica și rugăciunea. Ziua și noaptea zăbovea în fața sfântului altar. Săvârșea dumnezeiasca Liturghie cu bucurie și cutremur, spovedea și mângâia pe oameni, mărturisea și apăra dreapta credință și se ruga pentru toți.
Protosinghelul Calistrat a fost un vestit preot misionar în Banat. Era de loc din Burdujeni (Suceava), iar cu metania din Mănăstirea Sihăstria. În anul 1925 a fost călugărit, iar în anul 1931 a fost hirotonit. A săvârșit cele sfinte în Mănăstirea Sihăstria, cu multă osârdie și frică de Dumnezeu, timp de 12 ani. În anul 1942 a fost trimis preot misionar în Banat. Aici a înființat o nouă așezare călugărească, mănăstirea de maici din Timișeni (1945), și a înnoit viața duhovnicească în Mănăstirile Săraca, Partoș și Vasiova. Pentru smerenia și blândețea inimii lui, a primit de la Dumnezeu darul vindecării și al izgonirii duhurilor necurate dintre oameni. Pentru aceea, credincioșii din partea locului îl cinsteau ca pe un adevărat părinte duhovnicesc al Banatului. În 1975, s-a săvârșit cu pace în ziua Sfintelor Paști și a fost îngropat alături de biserica Mănăstirii Vasiova. (sursa: Patericul românesc, Arhimandritul Ioanichie Bălan, Ed. Mănăstirea Sihăstria – doxologia.ro)
Părintele Ilarion Felea, profesor de teologie la Arad, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea, cu cinstire în ziua de 18 septembrie;
* Preotul profesor Ilarion V. Felea, înmormântat fără cruce și fără a i se cunoaște locul unde odihnesc rămășițele pământești, s-a încununat, prin moartea sa, cu aureola de martir pentru Biserică și Neam, așa cum odinioară au făcut-o strămoșii săi, moții, de unde a provenit.
S-a născut la 21 martie 1903, în comuna Valea Bradului, județul Hunedoara. Între anii 1922-1926, a studiat teologia la Sibiu. În anul școlar 1926-1927 a funcționat ca profesor suplinitor la Liceul ‘Avram Iancu’ din Brad. La 29 iulie 1927, a fost hirotonit preot în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului. Între anii 1927-1929, a urmat și absolvit cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Cluj. La 20 decembrie 1932, și-a luat licența la Facultatea de Teologie din București, iar la 30 octombrie 1939, doctoratul în Teologie. În acest timp, a colaborat la numeroase reviste și ziare. La 1 octombrie 1938, a fost numit profesor la Catedra de dogmatică și apologetică de la Academia Teologică din Arad, unde a funcționat până în 1948, deținând un timp și funcția de rector. De la 1 ianuarie 1939, a fost numit preot la parohia Arad-Centru. În 3 martie 1945, a fost arestat și deținut în lagărul de la Caracal, până în iulie 1945. Au urmat o serie de arestări, fiind deținut pe diferite perioade. În 25 septembrie 1958, a fost dus la București și supus unei anchete dure, transportat la Cluj, judecat în secret și condamnat, la 14 martie 1959, la 20 de ani de muncă silnică. Detenția a făcut-o la Penitenciarul din Gherla, apoi la cel din Aiud, unde a încetat din viață la 18 septembrie 1961. A izbutit să lase în urma sa o seamă de cărți și studii de mare valoare teologică și culturală. (sursa: doxologia.ro)
Părintele protosinghel Iraclie Flocea, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, cu titulatura: Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia, cu cinstire în ziua de 3 august;
* Protosinghelul Iraclie Flocea a fost un misionar al Basarabiei interbelice și supraviețuitor al Gulagului.
S-a născut în ziua de 11 martie 1893 la Pojorâta, Suceava, și a primit la botez numele de Ioan. A luptat în linia întâi în timpul Războiului de Reîntregire și a fost rănit grav. În 1917, a respectat promisiunea făcută lui Dumnezeu când era rănit și a rămas în Basarabia. A primit tunderea în monahism la Mănăstirea Hârbovăț. A fost călugărit în 1920, hirotonit diacon în 1925 și ieromonah în 1927. În perioada 1926-1930, a urmat cursurile Facultății de Teologie din Chișinău. În anul 1940, la retragerea administrației românești, protosinghelul Iraclie Flocea a rămas preot la parohia Nisporeni. După eliberarea Basarabiei, părintele Iraclie a revenit la Mănăstirea Hârbovăț. Între anii 1941-1944 a îndeplinit ascultarea de exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, iar în martie 1944 a fost numit vicar eparhial pentru regiunile evacuate din Arhiepiscopie. În 2 august 1945 a fost arestat și condamnat la 8 ani de muncă silnică în Siberia. A revenit în Basarabia în 1953. Ultima pare a vieții a petrecut-o în grija unui fiu duhovnicesc din satul Chițcani, rămânând în preajma mănăstirii până la trecerea la Domnul, în 16 august 1964. A fost înmormântat în cimitirul satului. (sursa: doxologia.ro)
Părintele protoiereu Alexandru Baltaga cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia, cu cinstire în ziua de 8 august;
* Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia a fost unul dintre cei mai reprezentativi clerici basarabeni din perioada interbelică.
S-a născut în 14 aprilie 1861, într-o familie de preot, și a devenit el însuși preot la Biserica ‘Aleksandr Nevski’ din Călărași-sat, în Republica Moldova. A crescut doi copii adoptivi, pe Vsevolod și pe Margareta. A fost un neobosit promotor al culturii și identității românești. După anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940, a rămas alături de enoriași, chiar dacă restul familiei s-a refugiat peste Prut. A fost repede arestat și condamnat pentru activitate contrarevoluționară și dușmănoasă față de Uniunea Sovietică. A recunoscut în fața anchetatorilor că nu agrea revoluția bolșevică și nici faptul că, înainte de Unire, românii nu-și puteau folosi limba maternă în cult. A fost deportat la Kazan, Tatarstanul de azi, unde a decedat curând, în ziua de 7 august 1941. (sursa: doxologia.ro)
CENTENARUL PATRIARHIEI ROMÂNE: Înființarea Patriarhiei
Discuțiile purtate în vederea unificării bisericești au mers paralel cu propunerile făcute pentru înființarea Patriarhiei. Astfel, încă din anul 1919 s-au făcut o serie de propuneri în acest sens.
Acest lucru se impunea acum, mai mult ca oricând, deoarece după 1918 crescuse mult prestigiul României, care, prin jertfe de sânge în Primul Război Mondial, reușise să-și realizeze integritatea teritorială.
După 1918 Biserica Ortodoxă Română număra peste 14 milioane de credincioși, cu 5 mitropolii și 18 eparhii. Apoi, două Biserici Ortodoxe învecinate își restabiliseră Patriarhatul cu câțiva ani înainte: cea rusă în 1917, care însă trecea acum prin grave convulsiuni produse de revoluția bolșevică din 1917 și cea sârbă în 1920, cu aproximativ 7 milioane de credincioși. Patriarhiile istorice din Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, ajutate secole în șir de țările române și de Biserica lor, numărau abia câteva zeci de mii de credincioși.
În afară de acestea, Biserica Ortodoxă Română avea acum două Facultăți de Teologie, la București și la Cernăuți, iar în 1926 s-a creat a treia, la Chișinău, 5 academii teologice în Transilvania și numeroase seminarii, în care studiau nu numai români, ci și tineri de peste hotare. Teologii români deveneau tot mai cunoscuți în lumea creștină, atât prin lucrările lor, cât și prin participarea lor la diferite întruniri interortodoxe și intercreștine.
După 1918, Biserica românească a intrat în legături cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, a fost vizitată de ierarhi și teologi de peste hotare. Deci, prestigiul crescând al Bisericii Ortodoxe Române, precum și prestigiul țării întregite cereau imperios ridicarea ei la treapta de Patriarhie autocefală.
Sfântul Sinod a luat în discuție această problemă în ședința sa din 4 februarie 1925, când s-a adoptat Actul de înființare a Patriarhatului ortodox român. Hotărârea de înființare a Patriarhiei a fost adoptată apoi de Senat, la 12 februarie 1925, și de Camera Deputaților, la 17 februarie 1925, iar la 23 februarie 1925 s-a promulgat Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de scaun patriarhal.
Mitropolitul primat Miron Cristea a devenit astfel primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Patriarhul Miron a trimis o scrisoare tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, vestindu-le înființarea noii Patriarhii. S-au primit de îndată scrisori de răspuns, cu binecuvântări și urări frățești din partea tuturor acestor Biserici, inclusiv din partea episcopului vechi catolic din Berna și a arhiepiscopului anglican de Canterbury.
Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea a dat Tomos pentru recunoașterea Patriarhiei Ortodoxe Române, la 30 iulie 1925.
Ceremonia învestiturii și înscăunării primului patriarh Miron Cristea a avut loc la București, în ziua de 1 noiembrie 1925, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanților statului, a conducătorilor celorlalte culte din România și a 21 de trimiși ai unor Biserici Ortodoxe surori.
În data de 3 noiembrie 1925 a avut loc o consfătuire la palatul patriarhal, la care au participat membrii Sfântului Sinod, delegații celorlalte Biserici Ortodoxe prezenți la festivități și profesorii Facultății de Teologie din București, discutându-se diverse probleme de interes comun pentru întreaga Ortodoxie, între care și aceea a convocării unui sinod panortodox. Cu aceasta, s-au încheiat toate acțiunile legate de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.
Prin Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, se consfințea autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, organizată ca Patriarhie. Sub raport canonic-administrativ, ea cuprindea: I. Mitropolia Ungrovlahiei, cu 5 eparhii sufragane: Arhiepiscopia Bucureștilor și Episcopiile: Râmnicului – Noul Severin, Buzăului, Argeșului și Tomisului (Constanța); II. Mitropolia Moldovei și Sucevei, cu 4 eparhii: Arhiepiscopia Iașilor, Episcopiile Romanului, Hușilor și Dunării de Jos (Galați); III. Mitropolia Ardealului, cu 5 eparhii: Arhiepiscopia de Alba lulia și Sibiu și Episcopiile Aradului, Caransebeșului, Clujului și Oradei; IV. Mitropolia Bucovinei, cu două eparhii: Arhiepiscopia Cernăuților (după 1944 devenită a Sucevei) și Episcopia Hotinului (cu sediul în Bălți, existentă până în 1944); V. Mitropolia Basarabiei (înființată în 1927 – existentă până în 1944), cu două eparhii: Arhiepiscopia Chișinăului și Episcopia Cetății Albe – Ismail.
Exista apoi o Episcopie a Armatei (Inspectoratul clerului militar), cu reședința în Alba Iulia.
Mai târziu, s-au înființat și alte eparhii: cea misionară pentru românii din America (1934), a Maramureșului (cu sediul în Sighet), dar sufragană Mitropoliei Bucovinei (1937) și a Timișoarei, sufragană Mitropoliei Ardealului (1940). Astfel, în 1940 Patriarhia Română avea 22 de eparhii.
În fruntea Bisericii Ortodoxe Române se afla Sfântul Sinod, cea mai înaltă autoritate pentru chestiunile spirituale și canonice și for suprem pentru chestiunile bisericești de orice natură, format din patriarh ca președinte și din toți mitropoliții, episcopii și arhiereii vicari în funcție.
Ca organ deliberativ, pentru întreaga Patriarhie, funcționa Congresul Național Bisericesc, format din câte 6 reprezentanți ai fiecărei eparhii (2 preoți și 4 mireni), aleși pe 6 ani și care se întrunea o dată la 3 ani. În atribuțiile sale intrau probleme administrative, culturale și economice.
Partea executivă a Sfântului Sinod și a Congresului Național Bisericesc era asigurată de Consiliul Central Bisericesc, format din 15 membri, câte trei de fiecare Mitropolie (un cleric și 2 mireni). Pentru administrarea fondului general bisericesc și a tuturor averilor comune Bisericii și a subvențiilor acordate de Stat se instituia o Eforie, formată din 3 membri (1 cleric și 2 mireni).
Părțile constitutive ale Bisericii erau: parohia, protopopiatul, mănăstirea, episcopia (arhiepiscopia) și mitropolia. Parohia avea ca organ deliberativ adunarea parohială, ca organ executiv și administrativ, consiliul parohial (cu 10-30 membri, în funcție de numărul credincioșilor), iar administrarea averii era încredințată epitropiei parohiale (cu 3-5 membri).
Protopopiatul era format din 20-50 parohii, condus de un protopop. Dacă era necesar, putea funcționa și o adunare protopopească (organ deliberativ, cu 15-24 membri), un consiliu protopopesc (organ executiv cu 2 clerici și 4 mireni) și o epitropie.
Episcopia (arhiepiscopia) era condusă de un episcop (arhiepiscop); la fiecare eparhie funcționa o adunare eparhială, ca organ deliberativ (cu 45 sau 60 membri, în funcție de întinderea eparhiei, 1-3 clerici și 2-3 mireni), și consiliul eparhial, ca organ executiv, format din câte 6 consilieri. Fiecare episcop avea un vicar (preot de mir sau călugăr), iar în caz de boală putea primi un arhiereu-vicar; mitropoliții aveau dreptul la un vicar-arhiereu, iar patriarhul la doi.
Ca instanțe disciplinare se prevedeau: Judecătoria protopopească, Consistoriul spiritual eparhial (cu 3 preoți), ca prima instanța de judecată, Consistoriul spiritual mitropolitan, ca instanță de apel, la București, Iași și Sibiu, iar Consistoriul spiritual central, ca instanță de recurs, cu câte 5 membri ordinari și 5 supleanți, câte unul de fiecare mitropolie. Preoții din Transilvania se alegeau, potrivit Statutului șagunian, de către adunarea parohială, iar în restul țării au continuat să fie numiți de chiriarhul locului.
Alegerea episcopilor și arhiepiscopilor (care erau, în același timp, și mitropoliți) se făcea de către un Colegiu electoral, format din membrii Congresului Național Bisericesc și din membrii Adunării eparhiale a eparhiei vacante, la care se adăugau câțiva membri de drept. Alegerea patriarhului se făcea de către membrii Congresului Național Bisericesc, membrii Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureștilor, întrucât patriarhul era și arhiepiscop al Bucureștiului și mitropolit al Ungrovlahiei, și membrii ortodocși ai Camerei Deputaților și Senatului.
După alegere, urma examinarea canonică, făcută de Sfântul Sinod, apoi confirmarea și învestirea din partea șefului statului și înscăunarea făcută de mitropolitul locului (în cazul episcopilor) sau de patriarh (a mitropoliților).
Așadar, la baza Legii și Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925 au stat principiile Statutului Organic al Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna, cu participarea largă a mirenilor la viața bisericească. De altfel, valabilitatea și actualitatea principiilor șaguniene privind reprezentarea clerului și a credincioșilor în corporațiile bisericești avea să fie menținută în timp. (surse: ‘Istoria Bisericii Ortodoxe Române’, Compendiu, Preot profesor doctor Mircea Păcurariu, Basilica, 2013; ‘Istoria Bisericii Ortodoxe Române’, vol: III, Preot prof. Dr. Mircea Păcurariu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981)
PF Daniel: Patriarhia Română – lumină călăuzitoare către Hristos, factor de unitate și stabilitate în cei 100 de ani
Patriarhia Română a fost lumină călăuzitoare către Hristos, mirele Bisericii, de-a lungul celor 100 de ani de existență ca instituție și organizare, precum și un factor de unitate și stabilitate de-a lungul vremurilor grele prin care a trecut, a afirmat, marți, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel.
‘De-a lungul celor 100 de ani existență ca instituție și organizare, Patriarhia Română a fost lumină călăuzitoare către Hristos, mirele Bisericii, precum și un factor de unitate și stabilitate de a lungul vremurilor grele prin care a trecut. Împlinirea unui secol de la înființarea Patriarhiei Române constituie un prilej de cunoaștere mai profundă a istoriei Bisericii noastre, strâns legată de istoria și viața poporului român și de aspirațiile lui către unitate și libertate’, a spus Patriarhul Daniel la evenimentele dedicate împlinirii a 100 de ani de la adoptarea deciziei Sfântului Sinod de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, organizate la Catedrala Patriarhală.
Patriarhul Daniel a săvârșit Sfânta Liturghie în Catedrala Patriarhală împreună cu membrii Sfântului Sinod, membrii Adunării Naționale Bisericești, la care au luat parte numeroși clerici și mireni.
În cuvântul său, intitulat ‘Centenarul Patriarhiei Române – timp de recunoștință adusă lui Dumnezeu și binefăcătorilor, prilej solemn de cinstire a sfinților recent canonizați’, Preafericitul Părinte a trecut în revistă istoria ridicării la rang de Patriarhie a BOR, accentuând că acest act a constituit ‘o necesitate administrativă și o expresie a unității spirituale existente între clericii și credincioșii din toate provinciile României Mari’.
Patriarhul a elogiat viața și pilda ‘marilor păstori de suflete, preoții mărturisitori, mucenicii mari duhovnici, care au strălucit prin faptelor lor vrednice de laude în acest răstimp de 100 de ani’.
‘Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat, astăzi, în mod solemn, canonizarea a 16 sfinți români care au mărturisit credința în Hristos din perioada grea a regimului comunist din România. Acești sfinți reprezintă rodul cel mai de preț pe care Biserica noastră l-a adus în acest răstimp de 100 de ani, deoarece prin ei se arată cel mai intens lucrarea tainică a harului Duhului Sfânt în Biserica Ortodoxă Română. Acești slujitori au fost canonizați sau înscriși în calendarul Bisericii, fiindcă au fost constatate în viața lor semnele sfințeniei: ortodoxia credinței, viața sfântă de pocăință și rugăciune, iubire smerită și milostivă față de aproapele, mărturisirea jertfelnică a credinței, iar, uneori, chiar facerea de minuni, precum și evlavia poporului față de ei’, a explicat el.
Înaltul ierarh ortodox a accentuat că ‘Biserica îi cinstește mai ales pentru că au rezistat cu bărbăție persecuțiilor și au mărturisit adevărul lui Hristos chiar și în condiții de tortură și moarte, oferind astfel un exemplu viu de credință, de trăire creștină, deplină’, iar ‘canonizarea lor este un act de recunoaștere a sfințeniei vieții lor, care transcende orice context politic, subliniind faptul că adevărata mărturisire creștină nu susține ideologii lumești trecătoare, ci valorile eterne ale credinței și iubirii de Dumnezeu’.
‘Centenarul Patriarhiei Române este, așadar, un moment de sfântă bucurie și recunoștință pentru întreaga Ortodoxie românească. Privind retrospectiv, vedem nu doar o istorie bogată, ci și o moștenire spirituală profundă, lăsată de înaintașii noștri – patriarhi, ierarhi, preoți, monahi și credincioși mireni, care au apărat și transmis credința ortodoxă de-a lungul timpului. În pofida încercărilor și a vicisitudinilor prin care ea a trecut, Biserica Ortodoxă Română a rămas statornică în misiunea ei, îmbinând în istoria sa jertfa Crucii cu speranța și bucuria Învierii’, a mai spus Patriarhul Daniel.
Evenimentele liturgice aniversare au debutat, luni, la ora 17:00, după încheierea Vecerniei, când a fost săvârșită ultima slujbă de pomenire pentru cei 16 sfinți români canonizați anul trecut de Sfântul Sinod.
Marți dimineață, sfintele moaște din Catedrala Patriarhală și cele ale Sfântului Apostol Andrei de la Reședința Patriarhală au fost purtate în procesiune, toate urmând a fi așezate în Baldachinul Sfinților pentru a facilita accesul pelerinilor la închinare.
După Sfânta Liturghie, a avut loc proclamarea generală a canonizării celor 16 sfinți duhovnici și mărturisitori din secolul al XX-lea de către Patriarhul Daniel, înconjurat de ierarhii Sfântului Sinod, urmată de slujba Te Deum pentru Centenarul Patriarhiei Române și pentru începutul lucrărilor Sfântului Sinod și ale Adunării Naționale Bisericești.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat anul trecut canonizarea a 16 cuvioși și preoți mărturisitori din secolul al XX-lea.
Anul acesta, Biserica Ortodoxă Română aniversează 140 de ani de la dobândirea autocefaliei și 100 de ani de la ridicarea la rangul de Patriarhie. De aceea, anul 2025 a fost declarat Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea.
