Doar cei ignoranți în privința istoriei cred că China comunistă va supraviețui totdeauna. Nu va face acest lucru, notează o analiză CEPA, semnată de Dimon Liu.
<< Cum se descurcă marile puteri cu liderii în vârstă?
În SUA, președintele Joe Biden, în vârstă de 81 de ani, a fost supus unor apeluri repetate să se retragă după o prestație slabă în dezbaterea cu fostul președinte Donald Trump, în vârstă de 78 de ani.
Și în China au existat apeluri pentru ca Xi Jinping, în vârstă de 71 de ani, președintele Partidului Comunist Chinez (PCC) și lider suprem al Republicii Populare Chineze (RPC), să demisioneze.
Există totuși o diferență. În tirania PCC, dacă Xi ar renunța la putere, ar fi mort, iar el știe asta.
O serie recentă de epurări, dispariții și decese misterioase printre foști și actuali oficiali actuali și oficiali este un exemplu clar — acest lucru face ca regimul lui Xi să pară bizar chiar și în contextul anomaliilor standard ale Chinei controlate de PCC.
Un ministru de Externe (Qin Gang) a dispărut și nimeni, în afară de Xi și oamenii lui de încredere, nu știa dacă este mort sau viu. Un fost premier popular (Li Keqiang) a murit înecat. Moartea sa nu a fost investigată și nu a fost explicată. Doi miniștri ai Apărării (Wei Fenghe și Li Shangfu) au fost epurați la sfârșitul lunii iunie. Ambii au fost excluși din PCC, ceea ce prevestește o pedeapsă și mai aspră.
Se estimează că, într-un fel sau altul, au plecat aproximativ 120 de oficiali de rang înalt, printre care ofițeri militari, directori executivi ai întreprinderilor de stat și lideri de nivel național (inclusiv comandanți ai Forței de Rachete a Armatei de Eliberare a Poporului, un element cheie al armatei). Recentele arestări marchează ceva nou.
Este adevărat că în cei 14 ani de când Xi a ajuns la putere, forțele de securitate ale lui Xi au arestat, condamnat sau executat aproximativ 2,3 milioane de oficiali guvernamentali. Dar puțini dintre aceștia au fost de o asemenea anvergură ierarică.
Ce se întâmplă? Este unul dintre paradoxurile Chinei comuniste faptul că aceste campanii anticorupție fac foarte puțin pentru a combate corupția. Iar asta, pentru că nu acesta le e scopul.
Wei Jingsheng, cel mai proeminent susținător al democrației din China, care a crescut în același complex rezidențial rezervat elitei PCC ca și Xi, nu crede că Xi este serios în privința eliminării corupției. „Dacă ar fi, ar schimba sistemul”, a spus Wei.
Aproape toate cadrele comuniste sunt corupte, deoarece corupția este încorporată în sistem ca o modalitate de răsplătire a loialității. Reversul medaliei este faptul că acuzațiile (bine întemeiate) de corupție pot fi formulate în orice moment. Xi folosește campaniile anticorupție ca pe un mijloc de a scăpa de cei neloiali sau periculoși.
Wei Jingsheng l-a sfidat pe Deng Xiaoping în 1979 alertându-i pe seniorii Partidului cu privire la excesele sale. Seniorii l-au ascultat, dat fiind faptul că Wei era unul dintre ei, și au adus o perioadă de guvernare mai moderată în comparație cu epoca lui Mao. Seniorii l-au împiedicat pe Deng să-l execute pe Wei, în trecut aceasta fiind soarta celor care sfidaseră PCC. În schimb, Wei a primit o condamanre la 15 ani de închisoare după un proces televizat la nivel național, stabilind astfel un precedent: închisoare în loc de moarte.
Ce se întâmplă cu noua elită chineză din secolul XXI? Neobservat, mulți „prințișori” — urmași ai celor 500 de familii care au fondat RPC în 1949 — au părăsit discret țara, cu câștigurile lor ilicite, și s-au stabilit în exil, în mare parte în zona Los Angeles. Nu este o dovadă de încredere în regimul PCC faptul că urmașii fondatorilor săi l-au abandonat.
Actualele epurări sunt anormale, în special concentrarea lor asupra armatei, care funcționează ca un garant al puterii. Fie și numai acest aspect ar trebui să determine Washingtonul să-și examineze abordarea față de RPC; ar fi iresponsabil să ia de bună stabilitatea regimului.
Statele uriașe pot părea invulnerabile din exterior, în timp ce ele putrezesc pe interior. În ciuda ideii greșite că imperiile sunt „prea mari pentru a cădea” și a temerilor generalizate legate de instabilitatea pe care o provoacă prăbușirea lor, ele au avut mereu fie o istorie de prăbușire lentă – cum a fost cazul Romei, pe parcursul a sute de ani -, fie de prăbușire bruscă — cum a fost cazul URSS în 1989 sau al Imperiului Manchu în 1911.
Motivat de frica de instabilitate, Imperiul Britanic, puterea globală predominantă în secolul al XIX-lea, a condus soldați din opt națiuni occidentale în China, în 1900, pentru a reprima rebeliunea Boxerilor și a sprijini Imperiul Manchu. A fost o „stabilitate a morții”, deoarece manciu au declanșat o vânătoare de oameni, în timp ce soldații britanici au privit fără să intervină. Totuși, Imperiul Manchu s-a prăbușit, provocând și mai mult haos și suferință, prin prelungirea insensibilă a represiunii.
Va învăța Vestul din greșelile trecutului? Unii nu o vor face. Pentru comunitatea de afaceri și pentru mulți decidenți politici de la Washington, Londra, Berlin și Paris, Imperiul Manchu și ultima lui suflare sunt pur și simplu necunoscute. Mai important — încă există bani de făcut din vasta piață a Chinei, iar pentru asta mulți ar prefera să susțină regimul PCC întrucât oferă „stabilitate”, oricât de sângeroasă și de fragilă ar fi ea.
Totuși, decrepitul Imperiu Manchu servește ca o comparație mai bună pentru PRC de astăzi decât neplânsa Uniune Sovietică târzie. Dacă nu vom învăța ceva din trecutul nostru, sau cel puțin dacă nu vom fi deschiși la ideea unei schimbări bruște și neașteptate, vom avea surprize; și nu plăcute. Poporul american și oamenii din întreaga lume merită mai mult de la liderii lor.
Tema Chinei nu a primit multă atenție în dezbaterea dintre președintele Biden și fostul președinte Trump. Cu toate acestea, va deveni tot mai intensă pe măsură ce se apropie prezidențiale. Este prea importantă pentru a fi evitată. >>
