<< Rusia își arată puterea, pe măsură ce schimbările climatice deschid noi posibilități în nord >>, notează de The Economist.
<< Cercul arctic se întinde pe aproximativ 16.000 km în jurul Pământului. Este linia la nord prin care există cel puțin o zi în fiecare an de întuneric total și una de lumină totală. Opt țări au teritoriu în interiorul său: America (prin Alaska), Canada, Danemarca (prin Groenlanda), Finlanda, Islanda, Norvegia, Rusia și Suedia. Aceste opt țări alcătuiesc Consiliul Arctic, un club de politici științifice, alături de 13 țări observatoare, inclusiv China, care se autointitulează „stat aproape arctic”, și are planuri pentru un „drum al mătăsii polare”, pentru a folosi rutele maritime arctice și proiecte de extragere a resurselor. Recent, unele dintre aceste state s-au luptat pentru controlul în regiune.
În mai, ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a susținut că țara sa controlează Arctica. „A fost absolut clar pentru toată lumea, de mult timp, că acesta este teritoriul nostru”, a spus el. Terenul rusesc reprezintă 53% din coasta arctică. Rusia și-a intensificat, de asemenea, investițiile militare în regiune: din 2007, s-au redeschis cel puțin 50 de avanposturi militare din epoca sovietică. Dar celelalte state arctice văd lucrurile diferit. În 2018, NATO a trimis un portavion în Cercul Arctic, pentru prima dată în 27 de ani. Anul trecut, nave de război britanice și americane au intrat în Marea Barenț, la nord de Norvegia și aproape de bazele navale cheie ale Rusiei, pentru prima dată din anii 1980. Anul viitor, Norvegia va desfășura cel mai mare exercițiu militar al său în interiorul Cercului Arctic, de după Războiul Rece. Ce explică acest zdrăngănit de săbii – și cine controlează cu adevărat Arctica?
Cea mai mare parte a zonei arctice este formată din gheață sau apă. Din ce în ce mai mult este cea din urmă: anul trecut acoperirea de gheață a scăzut aproape de cel mai jos nivel înregistrat. Acoperirea minimă, în 2020, a fost cu aproape un milion de mile pătrate mai mică decât minimul mediu între 1981 și 2010. „Interesul țărilor pentru această regiune a apărut din cauza schimbărilor climatice”, spune Andreas Osthagen, de la Institutul Fridtjof Nansen, lângă Oslo. Topirea gheții a deschis un coridor de transport de la strâmtoarea Bering, între Siberia și Alaska, până la Marea Barenț. Traseul rămâne înghețat până la nouă luni, în fiecare an. Dar în 2020, peste 1.000 de nave cargo au făcut călătoria — cu 25% mai multe decât în anul precedent. Rusia controlează ruta, care trece prin apele sale teritoriale, și percepe o taxă de trecere. Dar pentru Rusia, deschiderea Rutei Mării Nordului este o „sabie cu două tăișuri”. Gheața era „bastionul” care îi proteja coasta de nord; dispariția sa face țara mai vulnerabilă. Înainte de un summit, la Bruxelles, din 14 iunie, NATO a afirmat că topirea gheții „ar putea duce la noi tensiuni geopolitice”.
Statele arctice se întrec și ele pentru a controla fundul mării: topirea gheții a făcut zăcămintele minerale și câmpurile de petrol și gaze mai accesibile. Pentru a-și afirma dreptul dincolo de apele lor teritoriale, care se întind la 12 mile marine (22 km) de la țărm, țările trebuie să demonstreze că fundul mării este o prelungire a platformei lor continentale – parte a aceleiași mase de uscat ca și teritoriul lor. Geologia este subiectivă: Canada, Danemarca și Rusia revendică toată creasta Lomonosov, un lanț muntos subacvatic care trece sub Polul Nord. Unele țări au ajuns la extreme pentru a-și susține punctul de vedere. În 2007, un submarin rus a plantat un steag tricolor din titan pe fundul mării, sub pol. În 2013, Canada a eliberat un pașaport pentru Moș Crăciun. Asemenea gesturi ar putea părea banale, dar, alături de creşterea activităţii militare, ele constituie un efort real al guvernelor de a-şi emite pretenţiile. Deocamdată, Rusia este în cea mai avansată poziție. Dar pe măsură ce gheața se micșorează, interesul altor țări pentru Arctica va crește. >>
KOMMERSANT | „Invazia” chineză din Rusia. Piața de tehnologie tinde să fie acaparată integral
