Înainte de război, orașul Avdiivka, din regiunea Donețk, în estul Ucrainei, avea o populație de peste 35.000 de locuitori. Din martie, trupele ruse au redus o mare parte din oraș la moloz, prin bombardamente continue, într-o luptă pe care unii analiști militari au comparat-o cu asaltul asupra orașului Bahmut. Până și comentatorii pro-război ruși au recunoscut cât de gravă este situația în oraș, scrie Novaia Gazeta Europa (în rusă – AICI, în engleză – AICI).
<< Următoarea relatare despre un asalt asupra orașului ucrainean Avdiivka, dat în octombrie, a fost scrisă de un ofițer rus. Povestea acestuia a fost tradusă, dar nu a fost altfel editată, cu excepția faptului că unele nume și detalii au fost schimbate. Textul conține expresii obscene și descrieri ale atrocităților.
Novaia Gazeta Europa a confirmat, independent, numele și identitatea ofițerului și deține fotografii și jurnalele sale de război, deși nu se știe dacă mai este în viață.
Trei litri de vodcă și să nu trag în comandantul adjunct
Am primit ordine să luăm transportorul blindat (MT-LB) până la un anumit punct, apoi să coborâm și să livrăm mâncare, apă și muniție, pe jos, la linia frontului. Pe drum încolo, am fost informat prin radio că planul s-a schimbat. Du-te în sat, adună toate proviziile și mută-le… înainte, dar în MT-LB. Eram foarte enervat: am 20 de oameni aici și mă trimit nu știu unde. Desigur, în mod convenabil, au uitat să menționeze că zona era bombardată.
Am început să fim bombardați cu 200 de metri înainte de destinație. Oamenii se temeau de bombardament și s-au ascuns, dar am strigat la ei să continue să alerge. Un luptător era acolo, speriat, așa că l-am întrebat: „Andrei, e totul în regulă?”. El a spus: „Da”. L-am lăsat acolo și un minut mai târziu a explodat o grenadă. Trei morți. Fața lui Andrei fusese smulsă, burta Sfântului era deschisă și Vântului i-au fost distruse vintrele. Țipa atât de tare. L-am dus pe șosea și a sângerat acolo. Apoi, Ilia a fost lovit de șrapnelul de la următoarea grenadă și a murit pe loc. Au mai fost alți trei morți. Nu știu cum. Haos total. Le-am spus tuturor să se retragă și să aducă pe oricine era rănit.
Am sfârșit cu șapte morți și cel puțin zece răniți, inclusiv comandantul celui de-al doilea pluton și comandantul companiei. Rămăsesem singurul ofițer. Eram neatins. Nici măcar nu am fost afectat. Mă deplasam în voie adunând oamenii pentru că prin radio urlau la mine să înaintez. Dar cine naiba poate înainta? Toată lumea alerga încercând să ajute răniții.
Le spun tuturor să mă urmeze. În ochii lor se vede teama primordială. „Comandante, nu mă duc acolo”. Bine, atunci adunați răniții și asigurați-vă că toți, dracu’, se întorc în viață.
Îi iau cu mine pe cei mai curajoși trei și fug înainte. Pe drum, aflăm că locul cu toate proviziile e cu totul altundeva. Și vor să merg să-l caut, într-un MT-LB în timp ce suntem sub focul inamicului? Ce plan al naibii de minunat!
Ajungem acolo și tipul al cărui plan era acesta – nenorocitul de comandant adjunct de batalion – este acolo. Începe să țipe că ce naiba fac eu acolo cu oamenii într-un transportor blindat. Tu ne-ai zis să o facem. Eu voiam să ne apropiem la câțiva kilometri și apoi să mergem în grupuri mici pe jos. Comandantul adjunct nu a dat doi bani pe explicațiile mele și a spus că nu dăduse astfel de ordine.
Un nenorocit, au zis toți băieții după aceea. Dacă ar fi început să mă înjure în fața lor, l-ar fi împușcat pe loc și l-ar fi aruncat în tufișuri. Așa că luăm mâncarea și încărcăm cât putem în saci. Ei îmi dau niște saci albaștri și îmi spun că trebuie să îi dau direct comandantului de batalion de pe linia frontului. Mă uit înăuntru și văd trei litri de vodcă și niște gustări. Ce naiba.
În tranșeu cu un cadavru
Mai aproape de linia frontului, este pur și simplu iadul. Inamicul trage cu artilerie și folosește drone non-stop, fără oprire. Un drum asfaltat duce spre front, și la fiecare 15-20 de metri sunt tancuri și vehicule de luptă ale infanteriei arse, grămezi de cadavre, bucăți de corpuri, blindaje și arme. Practic nu există adăpost. Uneori sunt șanțuri și ceea ce a mai rămas din copaci, pentru a te ascunde de drone. Și a trebuit să parcurg o milă pe acest drum al morții, cu un rucsac și saci plini de vodcă și gustări. Mi-am pierdut arma în timpul bombardamentului, dar am găsit alta a doua zi. Ar fi trebuit să găsim adăpost în pădure, dar nu am putut. Zona a fost puternic afectată de artilerie. Sunt câteva ramuri ici și colo, și la fiecare 30-40 de metri poți da, miraculos, peste un tufiș pentru a te ascunde de elicoptere. Și noaptea, în mijlocul acestui haos, ar trebui să găsești un tranșeu, cu un adăpost, și să-i predai lucrurile comandantului de batalion. L-am găsit, am predat lucrurile, și ne-am retras.
Era întuneric și nu se vedea nimic, așa că am decis să petrecem noaptea sub un copac.
Ne-am întins la pământ și un șoarece nu mă lăsa în pace, dracu’ să-l ia. Apoi, au început să tragă cu mortiere în apropiere. Nu știu ce a fost mai enervant, șoarecele sau bombardamentul.
Am decis să ne mutăm într-un tranșeu unde era mai sigur. Pe drum, am găsit un puț cu un cadavru plutind în el. Am găsit un șanț. Intrăm, și acolo e un tip sprijinit de perete. Îi zic: „Salut, prietene”. El nu spune nimic. Îl ating. E mort. Unul dintre cei care erau cu mine zice să nu dormim cu un cadavru. Să mergem să căutăm un alt șanț. Dracu’, zic eu. Mă voi ghemui lângă el literalmente, atât timp cât avem adăpost. Ne întindem lângă cadavru, ne acoperim cu plasă de camuflaj și încercăm să adormim. E haos. Se trage cu mortiere, dronele zboară deasupra noastră, apoi oamenii noștri încep să tragă. Ucrainenii răspund cu foc de artilerie, apoi infanteria preia. Așa a continuat toată noaptea. Plus șoarecele. Trebuie, naiba, că ne urmărise. Adaugă și frigul, vântul, pământul gol și un cadavru, și ai rețeta pentru o noapte bună de somn.
„Nimeni nu a mai rămas să lupte”
Bineînțeles că nu am dormit. La răsărit, ne-am întors la oamenii noștri și ni s-a spus să luăm mâncarea care a mai rămas și să o ducem în față. Ne-au ajutat alți luptători care fuseseră separați de unitatea lor. A început bombardamentul. Cele două persoane din fața mea au fost lovite de ceva greu și am crezut: la naiba, e gata unul dintre oamenii mei. Am alergat la adăpost și am stat acolo. Dacă ieșeai măcar cu nasul afară, puteai fi lovit de bombardament sau de grenade aruncate de drone. Am stat până s-a liniștit și apoi am continuat când lucrurile s-au mai calmat.
Am primit ordine să ridicăm de pe linia frontului un soldat grav rănit. Am ajuns acolo, l-am luat și ne spun că mai este un soldat rănit acolo. L-am găsit într-un șanț de aproximativ un metru lățime, protejat de niște bușteni. Patru dintre noi ne-am ascuns acolo de drone. Dar dronele au început, oricum, să arunce grenade. Două au ratat, dar una a explodat chiar deasupra urechii mele drepte. Am fost rănit, dar nu grav. Scriu asta la trei zile după explozie și în urechile mele încă țiuie. La adăpostul întunericului, am luat un soldat rănit. Comandantul batalionului m-a văzut și a strigat: „Ce naiba faci aici? Nu a mai rămas nimeni oricum. Au anihilat toată compania. De ce dracu’ ai venit aici cu un MT-LB? Pentru că adjunctul comandantului ne-a spus să facem asta”. „A înnebunit complet?”
M-am întors la punctul de adunare. Pe drum, am găsit doi dintre propriii mei soldați care se întorceau, colectând lucruri de pe cadavre. Luau orice era valoros, în special șervețele umede.
Cineva mi-a dat o haină, aproape nouă. Ne-am întors și lipsea un tip. Nimeni nu știa cum s-a întâmplat. Pur și simplu l-am pierdut. S-a dovedit că el ducea un soldat rănit până la batalionul următor. Apoi, a fost implicat și mai mult în asta. Mai târziu, în aceeași seară, a reușit să scape de batalionul spitalicesc și să se întoarcă la noi.
În jurul aceleiași ore, am primit ordin să ne retragem treptat. Nu mai rămăsese nimeni să lupte. Comandanții nu știau unde erau oamenii lor și nimeni nu știa măsura pierderilor noastre. Nu știu ce s-a întâmplat cu compania mea, dacă răniții au fost salvați și câți au murit. În acea noapte am plecat, am petrecut noaptea la postul de comandă și observare și dimineața ne-am deplasat înapoi la poziția noastră principală în vehiculul de luptă al infanteriei. I-am găsit pe oamenii din compania mea și am luat câteva haine, apoi ne-am întors la pozițiile noastre. Am băut, ne-am amintit de cei care au murit și ne-am gândit la ce să facem în continuare. >>
