Nu a existat în istoria post-decembristă a României un guvern care să pară atât de hotărât să ia la trântă nesimțirea, incompetența și hoția din sistemul public, precum actualul executiv.
În cele trei decenii și jumătate, niciun prim-ministru nu a expus cu claritatea de până acum a lui Ilie Bolojan ceea ce merge prost structural, care ar fi perspectivele dacă nimic nu se va schimba pe fond, la ce măsuri este dispusă să recurgă guvernarea în exercițiu.
În fine, eu nu îmi amintesc nicio echipă instalată la Palatul Victoria, care să conțină atâția miniștri care ies public, pe modelul premierului Bolojan, spre a expune nenorocirea realităților din terenul pe care-l au în administrare.
Firește că actualul guvern nu este perfect și nici actuala coaliție care îi ține spatele nu funcționează într-o armonie fără cusur, dar trebuie recunoscut fără falsă pudoare că startul Guvernului Bolojan este mai degrabă unul pozitiv.
Bineînțeles, asta nu oferă garanții automate că va decurge eficient și fără sincope majore implementarea propriu-zisă a măsurilor dureroase pentru ansamblul cetățenilor și companiilor sau pur și simplu iritante pentru ansamblul rețelelor de cumetrie care căpușează banul public. Și cu atât mai puțin cert este faptul că voința politică manifestată la vârful Palatului Victoria își va găsi o reflectare, pe termen mediu și lung, într-o capacitate politică pe măsură de a transpune voința în realitate, capacitate care să valideze prin rezultate concrete semnalul de principiu.
Chiar și așa, premisele sunt mai degrabă promițătoare, iar în faza incipientă în care încă ne aflăm existența permiselor reprezintă un element central.
În același timp, niciun alt guvern din cele care s-au succedat din 1990 până azi nu a beneficiat de un context atât de favorabil la firul ierbii: în rândul populației generale, gradul de conștientizare a cangrenei morale și economice din sistemul public cunoaște un vârf fără precedent.
Și tot un astfel de vârf poate fi identificat deopotrivă în ceea ce privește lehamitea populară față de obiceiurile pământului din aparatul de stat și în ceea ce privește așteptările pe care le au cetățenii de la politicienii instalați la butoanele țării.
Toate astea – conștientizarea, lehamitea și așteptările – au fost neechivoc manifeste cu ocazia rundelor de alegeri prezidențiale organizate în noiembrie și mai.
Indiferent de modul în care oamenii au votat atunci, a fost clar că, la urne, de vorbit nu a vorbit doar polarizarea (în mare parte artificial creată), ci și ceva ce i-a unit pe toți alegătorii, indiferent de opțiunile lor – iar acel ceva a fost numitorul comun al conștientizării, lehamitei și așteptărilor.
Acestea constituie, până la urmă, adevărații ași din mâna actualului guvern, iar guvernului nu îi revine decât să exploateze la maximum acest activ; căci rezistența din interior va fi, neîndoielnic, tot fără precedent de mare la schimbările radicale anunțate de Bolojan și echipa sa, iar într-o astfel de conjunctură niciun aliat nu va fi mai prețios decât ansamblul populației.
Nu în ultimul rând, din modul în care a debutat efortul guvernamental de asanare a zonelor mlăștinoase din statul român, pare că, tot ca niciodată, există premise reale pentru un joint-venture autentic și robust între Palatul Victoria și Palatul Cotroceni.
De altfel, este obligatorie cooperarea dintre cei doi poli dacă într-adevăr se vor și rezultate. Și mai ales, dacă cei doi poli într-adevăr au un spirit ascuțit de autoconservare.
După instalarea lui Ilie Bolojan la Palatul Victoria și a lui Nicușor Dan la Palatul Cotroceni, unele voci s-au grăbit să prezică sau pur și simplu să își dorească intrarea inevitabilă și rapidă în competiție a celor doi titulari de la Guvern și de la Președinție.
Genul acesta de analize avea ca fundal proiecția competiției naturale dintre cei doi pentru prezidențialele din 2030. Însă cusurul acestui tip de abordare e astăzi limpede ca apa de izvor: dacă își vor da prematur și reciproc peste degete, și Bolojan, și Dan se vor expune flagrant riscului de se vedea prematur ieșiți din orice calcule personale ambițioase, privitoare la competiția electorală de peste cinci ani.
De altfel, un potențial ac important pentru cojocul lor este tocmai faptul că, indiferent de planurile de viitor ale fiecăruia, Ilie Bolojan și Nicușor Dan sunt forțați de împrejurări să se ajute cu maximă deschidere și stridentă onestitate, cel puțin în următorii trei ani.
Până să se viseze la Cotroceni în 2030 – ales (în cazul Bolojan) sau reales (în cazul Dan) – și unul, și celalalt au de trudit la obiectivul strategic al momentului: faptul de a scoate capul țării de sub apă.
Pentru guvernul Bolojan, girul prezidențial va fi de importanță vitală în anii ce vin, căci de unde obiectivul său este refacerea economică, instrumentele de care aceasta depinde sunt de natură profund politică.
Pentru administrația Dan, succesul guvernării Bolojan este, la fel, de importanță vitală, căci de unde obiectivul său este fundamental de natură politică, instrumentele pentru atingerea lui sunt intrinsec unele de factură economică.
Iată de ce, în ceea ce mă privește, mă aștept ca până la sorocul unei eventuale competiții electorale Bolojan-Dan, să asistăm la niște ani de atentă și profundă colaborare între cei doi.
Într-o lume ideală, asta s-ar întâmpla întrucât așa e principial și așa e cinstit față de cetățenii acestei țări. În lumea reală, din fire una ușor mai meschină, asta se va întâmpla din cauza firului care îi leagă unul de altul pe prim-ministru și pe președinte. Eșuează lamentabil și prematur unul, va fi tras în gol și celalalt.
Cum ambii par suficient de ambițioși să urmărească doar ascensiunea, ar fi surprinzător să nu fie pe măsură de realiști cu privire la ceea ce le rămâne de făcut pentru a evita căderea și a-și asigura urcarea.
Scriam recent că România, dată fiind situația în care se află, e condamnată să aibă și un premier puternic, și un președinte puternic, chiar dacă asta îi poate conduce pe unii la gândul că o astfel de ecuație va sfârși prin a-i face pe cei doi să se dea cap în cap.
Proiecția unui astfel de deznodământ ar fi posibilă doar în urma unei analize superficiale a contextului în care ne aflăm și a imperativelor sub constrângerea cărora joacă și premierul, și președintele.
Întâmplarea face că ceea ce îi unește e mai puternic decât ceea ce îi desparte pe Ilie Bolojan și pe Nicușor Dan. Îi unește o criză sistemică, iar până mai ieri chiar și umbra intrării țării în incapacitate de plată, cu scadență pe termen scurt și mediu. Și îi despart eventuale ambiții personale, cu scadență pe termen lung.
Amândoi, premierul și președintele, sunt oameni ai cifrelor; sunt totodată și politicieni care cunosc meandrele universului politico-electoral; și ambii și-au clădit propria ascensiune mizând pe realizări de zi cu zi, dar și mutând pe termen lung.
Ar fi inexplicabil și chiar ieșit din comun ca ambii, Ilie Bolojan și Nicușor Dan, să abdice de la acest modus operandi tocmai acum când elementele lui esențiale sunt mai adecvate la realitate ca oricând în carierele lor politice.
