<< Se vorbea deja în urmă cu două luni despre o posibilă scindare în cadrul elitei ruse, după retragerea grăbită a Rusiei din regiunea Harkov a Ucrainei. De atunci, trupele ruse au mai fost forțate să se retragă din orașul cheie Herson, iar schisma prezisă prinde contur. Membrii elitei se împart în realiști relativi care cer o pauză tactică, pentru a regândi obiectivele Rusiei, și cei care susțin o escaladare fără remușcări, cu orice preț >>, scrie Tatiana Stanovaia, pentru The Moscow Times și Carnegie Endowment For International Peace.
<< Niciodată până acum deciziile strategice ale lui Putin – văzute în general ca prețul stabilității – nu au împins elitele ruse în pragul unei diviziuni. Au opus puțină rezistență la eviscerarea oligarhilor, la ascensiunea siloviki-lor (oamenilor din serviciile de securitate) și la războiul din Georgia, din 2008, în timp ce anexarea Crimeei de la Ucraina, în 2014, a fost salutată de mulți.
Din 2015, viața în Rusia a început să devină rapid sovietizată, culminând cu schimbarea constituției, pentru a-i permite lui Putin să rămână la putere, și decimarea completă a opoziției cu adevărat anti-Putin („non-sistem”). Elitele au mormăit, dar au continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici măcar invazia din Ucraina nu a divizat elitele, deși a fost un șoc pentru ele. De bunăvoie sau altfel, au fost nevoite să accepte războiul ca pe un fapt împlinit. Oricine i s-a opus cu fermitate, pur și simplu a părăsit țara. Dacă nu puteau pleca, tăceau.
Până la retragerea din septembrie, din regiunea Harkov, raționamentul majorității membrilor elitelor Rusiei – de la siloviki la marile afaceri – era simplu: Rusia trebuia să câștige cumva. Nu conta ce însemna asta în practică, dar înfrângerea ar putea foarte bine să aducă destabilizare sociopolitică, iar elitele cu siguranță nu vor o revoluție. Prin urmare, Kremlinul ar trebui să realizeze un fel de cucerire care să-i permită regimului să evite colapsul.
Din septembrie, însă, totul a început să se schimbe, și rapid. Pentru prima dată în cei 23 de ani în care Putin a fost la putere, există motive să vorbim despre o divizare treptată în interiorul elitelor. Oamenii de ambele părți ale acestei diviziuni rămân pro-Putin și fac parte din sistem, dar au opinii diferite referitor la ce ar trebui să facă Rusia în continuare și care ar trebui să fie prioritățile sale. Și din moment ce diviziunea este între cei din interiorul Kremlinului – în interiorul aparatului de represiune însuși, conceput pentru a lupta împotriva opoziției „non-sistem” – nu se poate face mare lucru în acest sens.
Putin însuși este absent din această dezbatere în plină de dezvoltare. Nimeni nu se uită la el, dacă nu din alt motiv atunci pentru cel că nimănui nu îi este clară poziția lui. Funcțiile sale de lider se erodează pentru că încă duce acest război ca pe o „operațiune specială”, fără a-i clarifica scopurile.
Până în septembrie, elitei i se părea că Putin știe ce face. Dar de la retragerile din Harkov și Herson, totul este văzut ca o coborâre rapidă în haos și chiar ca prăbușire a țării. La urma urmei, ce rost a avut să organizăm referendumuri pentru anexarea a patru noi regiuni de la Ucraina, pentru a le abandona imediat, fără luptă? Mai înspăimântătoare decât războiul în sine este perspectiva unei căderi libere, în abis. În acest sens, ambelor tabere din elită Putin le pare o figură slab. Chiar și apariția acestor tabere reprezintă o reacție la slăbiciunea lui ca lider.
Diviziunea se formează în jurul unei întrebări cheie: ce-i de făcut dacă Rusia pierde acest război. Practic, toți reprezentanții elitei ajung la concluzia că asta se va întâmpla dacă nu se va schimba nimic. Poate fi chiar necesară renunțarea la Crimeea și de acolo este o pantă alunecoasă către capitularea deplină, cu tribunale internaționale de război, ani plăți pentru reparații și instalarea unui guvern pro-occidental. Acesta este motivul pentru care în Rusia nu a apărut niciun partid al păcii: în poziția actuală, vulnerabilă, a țării, va deveni instantaneu partidul înfrângerii și nimeni nu este încă pregătit să se alăture rândurilor învinșilor.
Chiar dacă nu există nicio înfrângere, va exista totuși o linie de demarcație din ce în ce mai distinctă în tabăra pro-război. Pe de o parte, vor fi realiștii, care cred că, deoarece Rusia nu poate câștiga războiul în acest moment, ar trebui întreruptă lupta pentru a lucra la reconstruirea armatei și a economiei, precum și la modernizarea sistemului politic. Pentru realiști, declanșarea războiului a fost o greșeală care a decurs dintr-o înțelegere distorsionată a capacităților țării. Nu ar fi trebuit organizate nici referendumurile, din moment ce nu exista posibilitatea de a se păstra acele teritorii. Cu toate acestea, realiștii se opun renunțării la pozițiile Rusiei: linia frontului trebuie apărată.
Realiștii nu sunt formați doar din tehnocrați. Printre aceștia se numără și siloviki, înalți oficiali și oameni de afaceri proeminenți. Șefii unor corporații de stat gigantice, cum ar fi CEO-ul Rosneft, Igor Secin, și CEO-ul Rostec, Serghei Cemezov, sunt mai degrabă pragmatici decât susținători ai victoriei cu orice preț, deoarece au totul de pierdut. Părerile pragmaticilor sunt reprezentate în mass-media prin critici ascuțite la adresa armatei și avertismente asupra riscurilor pentru țară din războiul care se desfășoară cu NATO.
Se opun realiștilor cei care favorizează escaladarea. Acești oameni sunt fermi în aceea că, pentru a evita înfrângerea, Rusia trebuie să fie pregătită să se angajeze într-o mobilizare pe scară largă, să-și concentreze resursele și să facă să plouă cu bombe asupra Ucrainei, fără încetare, până la finalul amar. Acest segment al elitei este mult mai disparat decât segmentul realiștilor, dar este unit de un singur factor: cu cât lucrurile merg mai rău pe front, cu atât mai multe dividende politice vor obține acești oameni.
Printre reprezentanții de rang înalt ai partidului escaladării se numără celebrul om de afaceri și șef al mercenarlor, Evgheni Prigojin, și nesăbuitul lider cecen, Ramzan Kadîrov. Frații magnați, Kovalciuk, sunt și ei mai mult sau mai puțin în acest grup. Deși ei, precum Secin și Cemezov, au totul de pierdut, diferența este că, precum Prigojin, în loc să controleze bunurile statului, furnizează bunuri private statului, cum ar fi mass-media sau compania militară privată a lui Prigojin, Wagner. Cu cât statul are mai multă nevoie de serviciile lor, cu atât au mai multă greutate în cadrul sistemului.
În ciuda faptului că mulți susținători ai escaladării rămân la marginea proceselor oficiale de luare a deciziilor, acesta este partidul care afectează în mare măsură strategia Rusiei în Ucraina, în acest moment, datorită apropierii lor ideologice de Putin, iar în cazul unora dintre ei, a accesului la urechea lui. Din cauza lor, Putin a trecut de la tacticile „așteptați să vedem” la lansarea de lovituri masive împotriva infrastructurii energetice a Ucrainei. Președintele este convins că aceste lovituri vor reduce capacitatea de luptă a armatei ucrainene și vor afecta popularitatea guvernului, deschizând calea pentru ca Moscova să dicteze termenii capitulării Kievului.
Dacă acest plan nu funcționează (și există îndoieli serioase că va funcționa), partidul escaladării va deveni și mai puternic și chiar mai radical – nu doar în ceea ce privește Ucraina, ci și față de cei care cred că Rusia nu poate câștiga. În același timp, partidul realiștilor va câștiga greutate politică, mai ales că opinia publică se îndreaptă treptat în favoarea detensionării.
Rusia se îndreaptă către o bătălie finală între radicali, pentru care escaladarea este un mod de viață, și realiști, care înțeleg că o continuare a creșterii mizei ar putea duce la prăbușirea țării lor. Este imposibil de spus chiar acum cine va câștiga această bătălie, dar acest lucru va determina nu numai rezultatul războiului din Ucraina, ci și viitorul Rusiei. >>
