Prin acordul încheiat cu Israelul, susținut de Statele Unite, Libanul a făcut un pas important spre recâștigarea controlului asupra propriei țări. Liderii săi trebuie protejați împotriva asasinatelor orchestrate de Iran și Hezbollah.
Iată la ce mă gândesc în timp ce reflectez asupra acordului-cadru semnat în acest weekend la Washington, prin care Israelul și Libanul au convenit să facă pace. Mă gândesc că, în zilele noastre, cea mai sigură cale de a ajunge să pari ridicol este să susții cu entuziasm un plan născocit de Trump și Netanyahu. Recunosc asta de la bun început — și totuși, cazul de față este destul de tentant.
Am fost cât pe ce să fac greșeala de a-i lua în serios pe acești doi șarlatani în primele zile ale războiului cu Iranul: performanța tactică a Israelului, construită pe una dintre cele mai remarcabile operațiuni de informații din istoria modernă, a fost atât de copleșitoare încât, pentru scurt timp, a părut posibil ca Republica Islamică să se prăbușească în mod providențial, salvând poporul iranian și transformând Orientul Mijlociu. În schimb, ceea ce a urmat a fost o eroare strategică monumentală. Statele Unite s-au dovedit a nu avea niciun plan pentru perturbarea previzibilă a transportului maritim iranian prin Strâmtoarea Ormuz, au intrat în panică pe măsură ce piețele energetice au reacționat și s-au grăbit să accepte un armistițiu care echivalează cu o capitulare uluitoare. Trump a transformat ceea ce ar fi trebuit să fie momentul de maximă slăbiciune al regimului într-o victorie diplomatică atât de completă, încât tiranii de la Teheran, acești mafioți cu falsă evlavie, cu greu își pot crede norocul.
Astfel, Iranul a ajuns la negocierile din Elveția comportându-se ca și cum ar fi dobândit dreptul de a se pronunța și asupra viitorului Libanului. Insistând că criza din Golf și Libanul sunt inseparabile, Teheranul a încercat să se prezinte drept protectorul Libanului, pretinzând că ține Israelul în frâu, când, în realitate, încearcă să salveze Hezbollah, miliția prin intermediul căreia a subminat sistematic suveranitatea Libanului timp de decenii. În disperarea sa, Trump a permis acest lucru, iar convertitul la catolicism, JD Vance, a întors bucuros și celălalt obraz.
M-am tot gândit că Iranul a forțat prea mult limitele. L-au făcut pe Trump să pară ridicol într-o măsură care s-ar putea să-l preocupe mai mult decât soarta republicanilor la alegerile de la jumătatea mandatului. Spre deosebire de personajul din Nașul II, Trump pare să creadă că își poate permite să pară ridicol, dar poate că există totuși o limită. Poate că asta explică acordul dintre Israel și Liban, rezultat în urma unor negocieri la nivel de ambasadori, de la care se aștepta foarte puțin, dar care par să fi pus Iranul la locul lui.
Trebuie să te freci la ochi când citești ce scrie în document (textul integral AICI):
- „Israelul și Libanul afirmă dreptul fiecărui stat de a exista în pace și dorința lor reciprocă de a trăi în siguranță ca state suverane vecine. Prin prezenta, Israelul și Libanul își declară intenția de a pune capăt în mod definitiv conflictului, de a aborda cauzele sale profunde și, astfel, de a încheia oficial orice stare de război dintre ele.”
Desigur, așa ar trebui să se comporte statele vecine. Însă, în cea mai mare parte a ultimilor 78 de ani, Libanul a refuzat să procedeze astfel. Singura excepție a fost scurta încercare, de la începutul anilor 1980, de a ajunge la un acord de pace sub președintele Amin Gemayel – încercare care a eșuat. De fapt, Libanul s-a situat pe o poziție radicală, refuzând să acorde drepturi egale urmașilor refugiaților palestinieni din 1948 – arabi sunniți care, din punct de vedere cultural și etnic, nu sunt diferiți de sunniții libanezi – de teama că astfel ar legitima într-un fel existența Israelului. Așadar, aceasta reprezintă o schimbare majoră.
Libanul afirmă, de asemenea, în mod explicit că „Forțele Armate Libaneze (LAF) vor restabili exercitarea efectivă a autorității suverane asupra întregului teritoriu al Libanului, după dezarmarea verificată a grupărilor armate nestatale și desființarea infrastructurii aferente, permițând astfel Forțelor de Apărare ale Israelului (IDF) să se retragă treptat de pe teritoriul libanez”. Libanul promite să se asigure că Hezbollah și „astfel de grupări nu vor avea niciun rol militar sau de securitate și nu vor dispune de capacități armate nicăieri în Liban”.
Asta înseamnă, așadar, dezarmarea Hezbollah, iar termenul „treptat” sugerează recunoașterea dreptului – de fapt, a necesității – Israelului de a rămâne într-o zonă-tampon (care ar trebui să fie foarte restrânsă) până la îndeplinirea acestui obiectiv. Desigur, președintele Libanului, Joseph Aoun, și premierul Nawaf Salam afirmaseră și până acum că doresc dezarmarea Hezbollah, însă aceasta este acum o promisiune scrisă și contrasemnată de Statele Unite.
Durii din întreaga lume ai comentariatului vor respinge toate acestea ca fiind simple vorbe goale. În Israel, suspicioșii de serviciu vor susține că Israelul se poate baza doar pe propriile forțe. Eu însă cred că vorbele au valoare și că angajamentele încă mai înseamnă ceva; este mai bine ca toate să indice direcția progresului și a păcii. În plus, după cum scriam chiar săptămâna trecută, jumătatea de secol în care Israelul a încercat să gestioneze de unul singur problema Hezbollah nu poate fi considerată un succes.
Statele Unite se angajează să ajute Forțele Armate Libaneze (LAF) la îmbunătățirea capacităților. Acest lucru este excelent, dar va fi nevoie de mai mult. Dacă Libanul intenționează cu adevărat să își recapete suveranitatea, trebuie acum să meargă mult mai departe. Guvernul ar trebui să emită o declarație lipsită de ambiguitate prin care afirmă că nu caută și nu acceptă implicarea Iranului în treburile libaneze. Oficialii libanezi au sugerat această poziție, dar sugestiile nu mai sunt suficiente. Trebuie să o audă lumea. Ei ar trebui să spună clar că Libanul nu dorește ajutorul Iranului și că Hezbollah nu servește niciun interes al statului libanez.
După ce va face acest lucru, Beirutul ar trebui să solicite în mod oficial exact tipul de asistență internațională necesar pentru a transforma această viziune în realitate. Sprijinul american pentru Forțele Armate Libaneze este binevenit, dar este puțin probabil să fie suficient de unul singur. Libanul ar trebui să ceară națiunilor prietene să ajute la restabilirea monopolului statului asupra forței, inclusiv, dacă este necesar, printr-o misiune internațională de stabilizare care să opereze la invitația Libanului, alături de Forțele Armate Libaneze. Hezbollah nu a fost niciodată doar o mișcare politică internă; a fost un proiect militar iranian care operează într-o altă țară suverană și reprezintă o ofensă la adresa ordinii regionale și mondiale.
Între timp, Iarnul ar trebui în sfârșit informat că există o limită a influenței pe care Strâmtoarea Ormuz i-o oferă asupra lui Trump. Această nebunie i-a urcat la cap regimului în ansamblu, iar ei ca Trump și, implicit, SUA și Occidentul să pară foarte slabi. Iranul nu are absolut niciun drept să aibă un cuvânt de spus asupra viitorului Libanului. Libanul nu se învecinează cu Iranul și nu amenință Iranul. Legătura pe care Iranul a stabilit-o ar trebui ruptă, clar și public. De asemenea, Iranul ar trebui împiedicat să redirecționeze către proxy-urile sale – nu doar Hezbollah, ci și Houthi, Hamas, Jihadul Islamic și PMF din Irak – oricare dintre fondurile de șantaj pe care SUA par dispuse să i le ofere.
Alegerea în fața Hezbollah ar trebui, de asemenea, să devină clară în mod incontestabil. Poate să își predea armele și să accepte că statul libanez va exercita el singur autoritatea militară sau poate refuza și, astfel, accepta consecințele faptului că se opune redresării Libanului. Acum că Siria nu mai este aliată cu Hezbollah (care îl susținuse pe Bashar al-Assad), gruparea este încercuită. Dacă este nevoie, ar trebui zdrobită – dar nu de Israel.
De asemenea, este important ca documentul semnat să clarifice faptul că Israelul nu are pretenții teritoriale asupra Libanului. Prea mulți oameni – inclusiv intervievatorii mei de la unele posturi TV – au părut foarte confuzi în această privință. Incursiunile Israelului pe teritoriul libanez au avut ca unic scop combaterea Hezbollah, care îl ataca.
De obicei nu sunt înclinat să îi acord prea mult credit lui Netanyahu și este evident că a fost împins de SUA – dar măcar nu a stricat acest lucru. Este posibil ca, în general, el să adopte o poziție mai moderată pe măsură ce se apropie alegerile din Israel din octombrie; este un personaj abil. Israelul încă trebuie să scape de el, dar iată un lucru decent pe care l-a făcut.
Între timp, primele etape prevăzute sunt modeste. Israelul a acceptat să se retragă mai întâi din două zone-pilot, una la sud de râul Litani și alta în interiorul zonei de securitate extinse la nord de Litani. Aceste zone vor fi transferate Forțelor Armate Libaneze, care sunt așteptate să stabilească un control efectiv al statului înainte ca alte retrageri israeliene să aibă loc. Statele Unite s-au angajat, de asemenea, să consolideze Forțele Armate Libaneze și să creeze un mecanism trilateral de coordonare pentru supravegherea implementării. Sunt prevederi sensibile, dar reprezintă doar începutul.
Acest acord nu rezolvă peste noapte problema Hezbollah, dar stabilește principii extrem de importante. Dacă este implementat integral, se poate imagina și un tratat de pace cu Siria, iar atunci jocul în Orientul Mijlociu se schimbă complet.
E lucru sigur că liderii curajoși ai Libanului se află în pericol imediat de a fi asasinați de către Hezbollah și Iran – care au condamnat acordul ca fiind unul rușinos. Ei trebuie protejați în orice chip, iar Libanul trebuie recompensat.
