Criză de profesioniști în partide. Cristian Preda: „N-ai procent, n-ai talent, la asta se reduce filosofia politică în partidele noastre”

Foto: INQUAM/Octav Ganea

An de an, în România, sute de tineri termină studii de științe politice la facultățile de profil. Sunt peste 20 de facultăți de acest fel în toată țara. Cu toate astea, clasa politică de la noi rămâne departe de a avea o cultură și o educație în acest domeniu.

Ineficiența, confuzia, lipsa de performanță, cât și promovarea acelorași personaje politice în funcțiile înalte din stat arată o criză de profesioniști sau un blocaj din partea vârstnicilor care au pus mâna pe frâiele puterii în partide? Unde se obturează trecerea de la o generație la alta, poate mai bine pregătită?

L-am întrebat despre toate acestea, în interviul care urmează, pe decanul facultății de Științe Politice de la București, profesorul Cristian Preda, autor al mai multor cărți în domeniu și profesor de politologie, dar și fost secretar de stat, consilier prezidențial și membru al Parlamentului European.

Din ideile principale:

* Degeaba scrii un discurs bun dacă ministrul care-l citește se poticnește la fiecare două vorbe.

* Un absolvent serios angajat la un cabinet poate fi inutil dacă șeful e analfabet.

* Și tinerii neghiobi, și adulții îmbătrâniți în rele au tot interesul să pună piedici unora care au educație, care ar vrea să promoveze prin merit.

* Partidele au organizații de tineret pentru a bloca o competiție deschisă între generații, nu pentru a încuraja înnoirea. Ei și ele folosesc afilierea la un partid ca un ascensor social.

* Rudele și impostorii sunt buni tocmai fiindcă sunt masă de manevră pentru cei care distribuie locuri pe liste, mandate, sinecuri etc.

* La Plus, totul era, mai puțin dorința de a lua puterea

* În Europa există și ideea că povara politică a prezentului trebuie purtată de tineri

Domnule profesor, avem câteva facultăți de științe politice în toată țara. Anual sute de absolvenți pregătiți în acest domeniu ajung în societate. Ce se întâmplă cu ei?

În România sunt peste 20 de facultăți în care se predau științe politice sau capitole ale acestui domeniu precum relațiile internaționale sau studiile europene. În unele facultăți se fac ore în română, în altele – e cazul facultății al cărei decan sunt – programele de licență și de master sunt și în limbi străine, adică în engleză sau franceză. Sutele de absolvenți merg în diverse direcții. Nu avem date consistente despre toate aceste direcții și cu atât mai puțin despre soarta absolvenților din diversele colțuri politologice ale țării. Așa că voi vorbi doar despre propria ogradă. La Facultatea de Științe Politice a Universității din București (FSPUB) au fost formați, din 1991 în prezent, numeroși diplomați: trei dintre absolvenții noștri conduc în acest moment misiunile României la ONU, la UE și NATO. Un altul e ambasadorul UE în Siria ș.a.m.d. Ce fac cei care nu sunt diplomați? Unii absolvenți lucrează ca funcționari în instituții publice românești (ministere, consilii locale, județene, primării) ori europene (Parlament, Comisie, Consiliu etc.). Alții fac presă ori sunt ONG-iști. Puțini se angajează în politica de partid. Unul dintre absolvenții noștri a fost mai întâi ministru de afaceri europene, iar azi e deputat în PE. Trebuie să menționez și absolvenții facultății noastre care fac cercetare în țară sau în alte țări din UE.

În același timp, partidele politice sunt tot mai secătuite de „rezervele de cadre”. Rulează aceleași personaje, astfel că repun în funcții miniștri și la 73 de ani. Unde se fracturează relația între tinerele generații și clasa politică? 

 Partidele au organizații de tineret pentru a bloca o competiție deschisă între generații, nu pentru a încuraja înnoirea. Pe de altă parte, ca peste tot în lume, și la noi interesul pentru politică al celor din categoria 18-25 e semnificativ mai mic decât interesul celorlalte categorii de vârstă. Iar între cei care fac pasul spre partide mulți sunt lipsiți de capital social și cultural. Ei și ele folosesc afilierea la un partid ca un ascensor social. Care are o viteză foarte mare. Așa se face că vedem în demnități publice tineri de 25 de ani care nu știu, de fapt, nimic. Aceștia nu vor critica numirea unuia de 73 de ani, fiindcă încep să spere că au în față o carieră la fel de lungă. Și tinerii neghiobi, și adulții îmbătrâniți în rele au tot interesul să pună piedici unora care au educație, care ar vrea să promoveze prin merit, care respectă toate vârstele etc.

Dacă absolvenții de științe politice sunt angajați în cabinetele politicienilor, de ce nu se vede acest lucru în prestația publică a acestora? 

 Nici cariera politică, nici cea funcționărească nu au drept condiție de acces studiile de teorie politică. Să termini o facultate din domeniu ajută, dar ea nu-ți dă totul. Politica înseamnă și talent, și un anume temperament, ea cere și răbdare, și viclenie. Pe scurt: ingredientele din care gătești supa democratică sunt multe. Un absolvent serios angajat la un cabinet poate fi inutil dacă șeful e analfabet. Degeaba scrii un discurs bun dacă ministrul care-l citește se poticnește la fiecare două vorbe. E nefolositor să-i explici un dosar unui deputat care înțelege doar cum se câștigă un meci la penaltiuri. Nici măcar un geniu ca Machiavelli n-ar fi putut scoate dintr-un politician posac și fricos un prim ministru de ispravă. Publicul vede doar politicianul, nu cine-i în cabinet.

Să nu se înțeleagă că vrem tineri în politică doar pentru că sunt tineri, ci credem noi, sunt șanse să fie pregătiți în domeniul politic mai bine decât generațiile PCR. Cât contează pregătirea profesională? 

În democrație e musai să cunoști societatea, ca să poți croi politici. Sociologii și politologii oferă politicienilor interpretări și piste de acțiune în societățile de azi. Dezbaterea publică nuanțează apoi soluțiile și, în acest fel, croiește drumul unei societăți.

La noi, singurele contribuții care par să trezească interesul clasei politice sunt sondajele. Procentele țin loc de cunoaștere socială și de viziune politică. Ai cotă bună, urci pe listă. N-ai procent, n-ai talent: la asta se reduce filosofia politică dominantă în partidele noastre. Așa că și tinerii sunt împinși să comunice, adică să dea din gură vrute și nevrute, nu să înțeleagă ansamblul social și să caute o viață mai bună.

Ați fost politician o vreme, poate știți cum se face promovarea în rândurile lor, în ierarhii sau pe funcții? Ce nu e în regulă acolo din moment ce avem partidele și instituțiile publice pline de rude și impostori? 

Am fost deputat european zece ani și consilier pentru doi președinți. Nu am făcut niciodată ceea ce se cheamă la noi consultanță, adică un soi de secretariat pentru politicieni lipsiți de talent, nu și de bani pentru a plăti „imagine”. Experiența mea cu partidele – PDL între 2009 și 2013, apoi PMP (vreme de câteva luni în 2014) și Plus, între 2019 și 2020 – e foarte instructivă. Am fost parașutat în PDL fiindcă aveam o experiență instituțională relevantă, după ce lucrasem cu Emil Constantinescu și Traian Băsescu, dar și o experiență academică, fiindcă scrisesem deja cărți despre România politică în tranziție și despre aspirațiile ei europene.

Odată intrat în PDL, nimeni nu m-a contrazis în chestiuni europene, adică în materia activității mele, dar – cu excepția a 3-4 prieteni de idei, așa numiții reformiști – toată lumea din partid îmi dădea lecții de teoria partidelor. Iar când faptele confirmau ce spuneam eu, aceeași ziceau că sunt prea intelectual. La PMP am criticat desemnarea Elenei Udrea la prezidențiale și m-au exclus fără ca măcar să fiu invitat la reuniunea care a decis asta: cultura politică se reducea la ghilotină. În ambele partide au făcut cariere mult mai lungi tineri și vârstnici care nu știau nimic despre culturile democratice, dar aveau abilitatea de a „ghici” mereu încotro bate vântul. Rudele și impostorii sunt buni tocmai fiindcă sunt masă de manevră pentru cei care distribuie locuri pe liste, mandate, sinecuri etc. La Plus, totul era ca într-o seră: experții puneau pe hârtie lucruri inteligente, tinerii erau încurajați să spună și să scrie, aplaudați etc. Lipsea, totuși, un lucru: dorința de a lua puterea. Dacă la pedeliști și pemepiști era prea mult interes pentru mașinațiuni și prea puțină substanță, la plusiști se făceau seminare, dar nu și scenarii de câștigare a alegerilor. Ca să reușești, e nevoie și de consistență intelectuală, și de curajul de a spune: într-o zi vreau să hotărăsc pentru toți, în interes general.

Ce șanse sunt să se schimbe ceva în selecția internă de partid în România? Cum pot face generațiile de tineri profesioniști, pregătiți în domeniul politic, de exemplu, să preseze asupra sistemului, să se impună?

Un secret pe care l-am aflat cât am fost în arenă e că politica democratică cere nu doar râvnă, ci și răbdare. Seamănă cu pescuitul, mi-a spus cineva. Există două teste de care nu scapă nimeni atunci când intră în politică și care sunt ceva mai complexe ca aruncatul undiței în apă.

Primul e testul competenței în asumarea unui mandat: un tânăr îl va trece mai greu decât un vârstnic fiindcă experiența e, totuși, colosal de importantă când vine vorba despre gestiunea interesului public.

Al doilea test e mai greu pentru vârstnici: e vorba despre scrutin, iar azi – când speranța de viață a crescut foarte mult în Europa – există și mișcarea de sens contrar, și anume ideea că povara politică a prezentului trebuie purtată de tineri.

În ultimii ani, țări democratice precum Austria și Finlanda au avut premieri foarte tineri: Sebastian Kurz avea 29 de ani când a preluat cancelaria de la Viena, iar Sanna Marin abia împlinise 34 de ani când a fost numită prim-ministră la Helsinki. Ambii au fost selectați de partidele lor ca lideri și validați, apoi, de electorat.

Cum este selecția în partidele politice din străinătate? Cum se face schimbul de gardă acolo? 

În foarte puține locuri există organizații de tineret. Socializarea politică începe foarte devreme. Ea nu mai e influențată de familie în așa măsură cum era până prin anii ’60 ai secolului trecut. Tinerii învață ce e politic atunci când merg la întruniri cu cei mai experimentați ca ei și atunci când sunt primiți în stagii. Cele făcute în parlamente sau consilii locale sunt foarte potrivite. Nu e loc mai potrivit pentru a înțelege politica decât un for deliberativ. Acolo vezi cum sunt reprezentate diverse opțiuni, nu doar a ta, și cum ajungi la o majoritate. Trecerea de la o generația la alta nu e traumatică dacă înveți aceste „lecții” cât mai devreme.

Cum vedeți evoluția partidelor politice de la noi? Ce ar trebui să se întâmple pentru a se schimba calitatea elitei politice? Și implicit, a guvernării. Avem așteptări cu fiecare ciclu electoral, dar există vreo șansă de schimbare reală? De unde poate veni ea? 

Partidele actuale seamănă foarte mult cu cele de dinaintea celui de-al doilea Război Mondial. Sunt și diferențe: de pildă, atunci nu erau partide care să se fi constituit pe ruinele unui partid de masă, cum s-a întâmplat după 1989. Pe dea altă parte, atunci se vorbea mai puțin de înnoire, tocmai pentru că ea se făcea în mod organic. După Revoluție s-au încercat multe formule. Sunt peste 200 de partide care au depus liste de candidați. Doar vreo zece au reușit să treacă pragul electoral de minimum trei ori. Volatilitatea opțiunilor e la fel de mare ca și instabilitatea numelor, doctrinelor, oamenilor. Așa că, dintr-un anumit punct de vedere, schimbări au tot existat. Ce nu se schimbă e încrederea în partide. Decepția e la noi regula. Apare, când și când, încredere într-o figură politică, dar în general ea e pierdută după un an-doi de prezență publică. Suntem exigenți, nu doar decepționați.

Die Welt: Rusia va deveni în curând o a doua Coree de Nord

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here