<< Actualul conflict asupra Ucrainei este cea mai recentă parte a eforturilor președintelui rus, Vladimir Putin, de a reînvia zilele de glorie imperială din secolul al XIX-lea ale țării sale. Întemeierea ambițiilor imperiale pe vechiile mituri naționale este la fel de periculoasă, în cazul Rusiei, ca peste tot, iar principala victimă ar putea fi Rusia însăși >>, scrie Carl Bildt, pentru Project Syndicate.
<< Lumea nu are de-a face cu o „criză ucraineană”, ci mai degrabă o criză rusească. Așa a spus noul ministru de externe al Germaniei, Annalena Baerbock, la cea mai recentă Conferință de Securitate de la München, care a fost dominată de situația din Europa de Est.
De fapt, criza rusească este chiar mai profundă decât dorise probabil să spună Baerbock. Asistăm la cea mai recentă secvență dintr-un proces mai lung. Rusia încearcă să decidă dacă este un stat-națiune sau un imperiu aspirant și până când această problemă fundamentală nu va fi rezolvată, conflictele precum cel din Ucraina vor continua sub diferite forme.
Pe hârtie, Uniunea Sovietică era o federație multinațională de republici. În realitate, rușii conduceau ferm un regim strâns controlat de Partidul Comunist. Unul dintre motivele prăbușirii sovietice a fost că multe dintre republicile sale constitutive deveniseră state naționale aspirante sau, precum în cazul republicilor baltice, căutaseră să-și recupereze independența. Cel mai important factor a fost referendumul Ucrainei din decembrie 1991, în care o majoritate covârșitoare a votat pentru independență. Dar eforturile din culise ale președintelui rus de atunci, Boris Elțin, de a afirma propria suveranitate a Rusiei au fost de asemenea importante.
La acea vreme, președintele sovietic, Mihail Gorbaciov, încă se zbătea să mențină anumite structuri statale și a răspuns cu ostilitate aspirațiilor exprimate ale celor trei republici baltice. Dar el a fost subminat de Elțîn, care a recunoscut independența Estoniei, Letoniei și Lituaniei chiar înainte de referendumul din Ucraina.
Acesta a fost începutul crizei din Rusia de astăzi, alimentată de conflictul dintre construirea unui stat și a unei economii moderne, pe de o parte, și răsfățul nostalgiei imperiale, pe de altă parte. Drept urmare, modernizarea economică și politică a Rusiei au fost împiedicate, iar securitatea vecinilor săi a fost pusă la îndoială.
Cel mai bun mod pentru Rusia de a-și garanta propria securitate ar fi promovarea relațiilor de prietenie cu vecinii săi, astfel încât aceștia să se simtă în siguranță și stabili. Dar nu a făcut asta, iar acum un număr tot mai mare de ucraineni doresc să se alăture NATO. Oricât de nerealist pare, ei recunosc că propriile lor aspirații naționale sunt direct amenințate de revanșismul imperial rus.
Într-un eseu infam, publicat în iulie anul trecut, președintele rus, Vladimir Putin, și-a articulat viziunea despre un Mare Imperiu Slav, amintind mai degrabă de conducerea țaristă din secolul al XIX-lea, decât de Uniunea Sovietică. Simțind că există o oportunitate de a promova acea viziune, el a conceput criza actuală.
Dar mașinațiunile lui Putin nu sunt nimic nou. În 2014, el a anexat Crimeea și a lansat o incursiune în regiunea Donbas, din estul Ucrainei, deoarece dorea să împiedice Ucraina să caute legături mai strânse cu Uniunea Europeană. Chiar dacă asta nu ar fi afectat cooperarea ucraineană cu Rusia sau ar fi amenințat securitatea Rusiei, astfel de evoluții au fost contrare visului cvasi-imperialist al lui Putin.
Putin și-a împins fantezia la o nouă extremă, în discursul său recent, în care a anunțat că Rusia va recunoaște independența celor două regiuni separatiste din Donbas, pe care le-a sprijinit din 2014. Putin a pus la îndoială în mod deschis existența unei națiuni ucrainene și a insistat că Ucraina este un „pământ rusesc istoric”. Deși existase un stat al Rusiei Kievene cu mult înainte de apariția Rusiei, Putin atribuie apariția unui stat ucrainean lui Lenin și bolșevicilor.
Ironia acestei strategii bazate pe istorie este că, dacă ar fi analizat Europa de acum o mie de ani, nu ar exista nicio Rusie despre care să vorbim. Structuri rudimentare de stat slave începuseră să apară în regiunea care se întindea de la Novgorod până la Kiev, de-a lungul vechilor rute comerciale dintre Marea Baltică și Marea Neagră. Dar Constantinopolul era metropola imperială. Ceea ce numim acum Rusia nu va lua formă decât secole mai târziu, în urma unei extinderi militare treptate în direcții diferite.
Întemeierea ambițiilor imperiale pe vechi mituri naționale este la fel de periculoasă, în cazul Rusiei, ca peste tot. Europa se poate bucura de pace numai dacă toate granițele și hotarele pe care le-a produs istoria (de obicei prin vărsare de sânge) sunt pe deplin respectate. Rusia ar fi trebuit să învețe până acum să trăiască armonios cu vecinii săi. În urma divizării sino-sovietice, Uniunea Sovietică a avut vaste forțe militare staționate de-a lungul graniței sale cu China, iar în 1969 a izbucnit un conflict violent care a ținut șapte luni. Dar cele două țări au de-escaladat, iar acum ambele beneficiază de pe urma acelui lucru.
Cu siguranță, drumul către stabilirea aceluiași tip de relație între Rusia și Ucraina este mult mai lung. Comportamentul lui Putin i-a lăsat pe ucraineni sceptici față de Rusia, dacă nu chiar ostili față de aceasta. Dacă Rusia nu se va reorienta asupra construirii viitorului exclusiv în interiorul propriilor sale granițe, regiunea va rămâne sub un nor de nesiguranță, în detrimentul Rusiei.
Încă îmi amintesc de o conversație pe care am avut-o, cu zeci de ani în urmă, cu fostul cancelar german, Helmut Kohl, un om de stat bine versat în istoria europeană. Discutând despre Luxemburg, el a remarcat că Germania este în siguranță, deoarece chiar și cel mai mic vecin al său o vede ca pe un prieten apropiat. Germania s-a împăcat cu trecutul său. Rusia nu. Până când o va face, toată Europa, dar mai ales Rusia însăși, va continua să sufere. >>
Nord Stream 2 a murit politic. Iată ce efecte va produce blocarea proiectului
