Înlăturarea lui Bashar Assad din Siria va avea probabil consecințe profunde pentru aliatul apropiat al Rusiei, extinzându-se chiar și la operațiunile sale din Africa. Timp de decenii, Siria a fost un centru logistic cheie pentru Moscova, găzduind baze militare și facilități de sprijin esențiale pentru activitățile rusești din străinătate. Cum Assad trăiește acum în exil în Rusia, Kremlinul va trebui să ia în considerare implicațiile acestui lucru pentru operațiunile sale din Africa, scrie Ronan Wordsworth într-o analiză Geopolitical Futures.
Mare pierdere
Africa este esențială pentru strategia pe termen lung a Rusiei din mai multe motive. Moscova ar câștiga anual 1 miliard de dolari doar din operațiunile sale din Republica Centrafricană, care includ comerțul ilicit cu aur, diamante și lemn prețios de esență tare. Gestionarea de către Rusia a câmpurilor petroliere din Libia și Sudan reprezintă o sursă esențială de valută străină și ajută Moscova să ocolească sancțiunile occidentale. Rusia are, de asemenea, interese politice pe continent. În cea mai mare parte, națiunile africane au fost reticente în a condamna invazia la scară largă a Rusiei în Ucraina, iar unele chiar au sprijinit afirmația Rusiei că luptă împotriva hegemoniei occidentale.
Între timp, pe fondul războiului dintre Rusia și Ucraina, Africa (pe lângă Asia Centrală) a devenit o sursă cheie de forță de muncă pentru Rusia, care se confruntă cu un deficit tot mai mare de lucrători, în special în sectoarele de producție și servicii. Muncitorii migranți africani au fost recrutați pentru a lucra în fabricile rusești de drone și muniții, care sunt vitale pentru efortul de război al Moscovei. În cele din urmă, Sahelul și Africa Centrală au devenit o cale prin care Rusia poate amenința flancul sudic al NATO – de exemplu, prin facilitarea unui nou val de migranți în sudul Europei, care ar putea semăna discordie între membrii UE. Personalul militar rus și rachetele desfășurate în Libia sunt, de asemenea, o sursă valoroasă de influență pentru Moscova în viitoarele negocieri cu guvernele europene.
Cu toate acestea, prezența Moscovei în Africa ar putea fi pusă în pericol de incertitudinea privind viitorul parteneriatului său cu Siria. Baza navală a Rusiei de la Tartus – închiriată Moscovei în 1971 de Hafez Assad, tatăl lui Bashar al-Assad – este singurul său centru naval din Marea Mediterană și a devenit una dintre cele mai importante instalații pentru operațiunile sale de peste mări. În 2017, accesul Moscovei la bază a fost prelungit cu un contract de închiriere pe 49 de ani, datorită în parte rolului său decisiv în susținerea regimului Assad începând cu 2015. Rusia și grupurile de mercenari ruși au folosit, de asemenea, baza aeriană Hmeimim din Latakia ca punct de plecare pentru operațiuni în Africa. Fără acces la baza aeriană Hmeimim, singurul aliat al Rusiei în Africa la care se poate ajunge cu avionul fără a fi necesară realimentarea cu combustibil ar fi Libia, și chiar și acest lucru ar putea fi dificil, având în vedere că ar fi nevoie să se zboare direct deasupra Turciei. Aceste două baze oferă sprijin logistic pentru realimentarea cu arme, muniții și echipamente, precum și pentru rotația personalului, pentru operațiunile rusești din străinătate și un centru prin care Moscova ar putea exporta minerale și petrol african.
În plus, eșecul Rusiei de a-l proteja pe Assad ar putea forța guvernele din Africa să pună la îndoială valoarea relațiilor lor cu Moscova. Rusia a dezvoltat legături strânse cu mai multe țări africane, inclusiv Mali, Burkina Faso, Niger, Republica Centrafricană, Sudan și Libia. Oficiali ai agențiilor de stat ruse și ai grupului de mercenari Wagner au dezvoltat contacte personale strânse cu liderii autoritari din regiune pentru a consolida aceste relații, iar în schimb Moscovei i s-a acordat adesea acces la minerale sau alte resurse. Însă un element central pentru menținerea acestei rețele a fost percepția că Moscova poate oferi un anumit nivel de protecție liderilor care au căzut în dizgrația Occidentului. Incapacitatea Kremlinului de a-l salva pe Assad de la cădere va forța guvernele de pe întregul continent să pună la îndoială această optică. Guvernele conduse de junte din Mali, Burkina Faso și Niger se întreabă acum, fără îndoială, dacă Rusia are cu adevărat capacitatea de a le veni în ajutor în cazul în care se vor confrunta cu o provocare la adresa puterii lor – în special având în vedere potențiala pierdere a bazelor siriene.
Căutarea alternativelor
Kremlinul trebuie să se gândească acum la cel mai bun mod de a proceda. Oficialii ruși ar fi purtat discuții cu grupurile rebele care au condus rebeliunea siriană privind accesul continuu al Rusiei la portul Tartus. Liderii rebelilor au declarat că toate acordurile semnate sub Assad nu vor fi renegociate pentru moment și că soarta lor ar trebui să depindă de poporul sirian. Șeful Hayat Tahrir al-Sham, care a condus revolta, nu a comentat public pe această temă, dar având în vedere că sprijinul Moscovei a fost esențial pentru menținerea lui Assad la putere atât de mult timp și că Moscova continuă să ofere adăpost familiei Assad, grupurile de opoziție vor fi probabil sceptice cu privire la ofertele de pace ale Rusiei. În plus, HTS a fost puternic susținută de Turcia, care are propriul interes în a împiedica Rusia să aibă acces la resursele militare sau logistice siriene. Informații din surse deschise indică faptul că nave de marfă rusești și cel puțin două avioane de marfă Antonov An-124 au vizitat deja bazele din Tartus și Latakia, posibil pentru a retrage echipamente.
Rusia va lua probabil în considerare alternative în Africa prin intermediul cărora să își poată gestiona proiectele de peste mări. Ea dorește de mult timp o bază pe coasta sudaneză a Mării Roșii. În 2017, cele două țări au semnat un acord care prevedea înființarea unei baze rusești acolo. Portul Sudan ar fi fost deja utilizat pentru operațiuni rusești limitate (inclusiv realimentare pentru mercenarii ruși care operează în Mali, precum și sprijin pentru armata sudaneză) înainte de căderea lui Assad. Cu toate acestea, distanța va fi o provocare pentru Moscova. Aceasta nu ar putea transporta provizii direct în Sudan de pe teritoriul rus, astfel încât menținerea unei baze permanente în Sudan ar putea deveni complicată. În plus, războiul din Sudan, care durează deja de 20 de luni, nu dă semne de încetinire, ceea ce ar putea amenința, de asemenea, securitatea oricăror instalații militare rusești din țară.
De departe, cea mai bine dezvoltată rețea a Rusiei în Africa este în Libia. De-a lungul anului 2024, Moscova și-a extins prezența militară acolo, renovând pistele de la baza sa aeriană pentru a permite avioanelor cargo Il-76 să aterizeze în țară. Rusiei i s-au acordat drepturi permanente de andocare în portul Tobruk în schimbul modernizării infrastructurii, deși instalațiile navale de acolo sunt prea puțin dezvoltate pentru o utilizare consecventă. Accesul pe termen lung ar necesita cooperarea cu comandantul Armatei Naționale Libiene cu sediul la Tobruk, Khalifa Haftar, care controlează părțile de est și de sud ale țării. Moscova cultivă de ceva timp o relație cu Haftar, dar orice investiție suplimentară în această regiune ar putea fi irosită dacă acesta este înlăturat din regiunile pe care le controlează în prezent.
În Algeria, Rusia și-a exprimat clar dorința de a construi un port care ar putea fi folosit ca bază de operațiuni pe continent. Și acesta ar putea fi un moment bun pentru inițierea discuțiilor, având în vedere furia Algerului față de poziția Uniunii Europene în disputa privind Sahara Occidentală și criticile acesteia la adresa președintelui algerian. Cu toate acestea, Algeria probabil că nu și-ar risca parteneriatele occidentale pentru a găzdui o bază rusească.
În Africa de Vest, țările situate de-a lungul Golfului Guineei ar putea, de asemenea, să ofere Moscovei o bază pentru operațiunile sale din Sahel, deși orice facilități pe care ar reuși să le construiască acolo probabil că nu ar avea capacitatea de a funcționa ca centre logistice complete. Țări precum Togo, Benin, Coasta de Fildeș și Ghana se află toate pe radarul Kremlinului, dar și SUA își sporesc atenția pentru a preveni extinderea influenței ruse în regiune.
Oportunități pentru adversarii Rusiei
Având în vedere opțiunile limitate ale Rusiei, atât Europa, cât și SUA văd o oportunitate de a limita rețeaua Rusiei în străinătate. Este foarte probabil ca Statele Unite și Europa să fie în discuții cu noua administrație siriană condusă de Abu Mohammad al-Golani și ca acesta să accepte propunerile Rusiei doar pentru a avea influență în viitoarele discuții cu Occidentul. Între timp, Turcia, care are mai multă influență asupra noii administrații siriene decât orice altă țară, ar putea folosi situația pentru a limita angajamentul Rusiei în Orientul Mijlociu și în Africa, unde Ankara este din ce în ce mai mult în concurență directă cu Moscova.
Faptul că Rusia nu a fost nici capabilă și nici dispusă să îl ajute pe Assad în timpul avansului rebelilor este un indicator al presiunii cu care se confruntă Kremlinul în contextul războiului din Ucraina. Acest lucru va avea probabil un efect în lanț asupra planurilor Moscovei în Africa, limitându-le la eforturi reduse, precum campaniile de dezinformare și propagandă și desfășurările foarte limitate de trupe. În special, în ultimele săptămâni, atât Ciadul, cât și Senegalul au luat măsuri pentru a pune capăt asocierilor lor militare cu Franța, dar niciuna nu a indicat că va înlocui prezența franceză cu trupe rusești.
Înlăturarea lui Assad de la putere ar putea însemna sfârșitul a zeci de ani de parteneriat între Moscova și Damasc. SUA și UE vor vedea slăbiciunea Rusiei în această regiune ca pe-o oportunitate de a submina capacitățile sale de proiectare a puterii în alte părți. Turcia va vedea acest lucru ca pe-o șansă de-a se asigura că Rusia nu-și poate reconstrui poziția în Siria prin relația sa cu HTS. Iar Rusia va trebui să ia în considerare modul în care aceste evoluții vor afecta strategia sa în Africa.
