<< Primele ore au fost un haos. Locuitorii din sudul Israelului, aflați aproape de granița cu Gaza, au fost treziți de zgomotul rachetelor și al mortierelor care se apropiau. Au fugit în adăposturi – o rutină sumbră în această parte a țării, dar totuși o rutină. Apoi, câteva minute mai târziu, au auzit focuri de armă care se apropiau tot mai mult și strigăte în limba arabă. Aceasta nu mai era deloc o rutină >>, scrie The Economist.
<< Ceva obișnuit nu au fost nici scenele de neimaginat din afara caselor lor, fragmente din ele începând să se răspândească pe rețelele de socializare: militanți palestinieni pe platforma unei camionete, conducând printr-un oraș israelian și trăgând în trecători; un morman de cadavre într-o stație de autobuz, un altul la un post militar. Dimineața a continuat și niciun ajutor nu sosea. Din camerele lor de securitate, israelienii disperați sunau la televiziunile de știri și întrebau, cu voci șoptite, unde era armata lor.
Apoi, la fel de șocant, au sosit rapoartele despre răpiri. O mamă a spus că cei doi fii ai săi, unul dintre ei de doar 12 ani, au fost răpiți și târâți peste graniță. Un videoclip arăta o femeie în vârstă, zâmbetul ei rigid trădându-i șocul, scoasă la paradă pe străzile din Gaza, într-o mașinuță de golf, cu un bărbat înarmat în spatele ei.
Bilanțul deceselor a continuat să crească și să tot crească. Aproape o săptămână mai târziu, autoritățile încă mai numărau cadavrele. În Be’eri, un mic kibuț cu aproximativ 1.000 de locuitori, militanții au mers din ușă în ușă și au ucis aproximativ 10% din populație. Un număr chiar mai mare s-ar putea să fi fost ucis în Kfar Azza, la opt kilometri spre nord.
Pentru israelieni, 7 octombrie a fost o zi fără precedent. Peste 1.300 de persoane au fost ucise într-o țară cu doar 10 milioane de locuitori. Bilanțul deceselor depășește numărul israelienilor uciși în toate actele de violență dintre israelieni și palestinieni din ultimii 20 de ani. Alte 3.300 de persoane au fost rănite. Israelienii crezuseră că Hamas, grupul islamist palestinian care controlează Gaza, era o amenințare gestionabilă. Acum, a dus la îndeplinire cel mai mortal atac terorist din istoria țării lor. Cea mai puternică armată din Orientul Mijlociu a pierdut controlul asupra propriilor orașe și a avut nevoie de zile pentru a-l recâștiga. Autoritățile au recuperat cadavrele a cel puțin 1.500 de militanți palestinieni – mai mult decât echivalentul unui batalion de luptători care au reușit să treacă o graniță aparent bine apărată.
Pe măsură ce șocul lasă loc furiei, întrebarea imediată este cum va răspunde Israelul. A început deja o campanie de atacuri aeriene de represalii, care a ucis mai mult de 1.200 de palestinieni, mulți dintre ei civili, și a forțat evacuarea a peste 300.000 de persoane. Israelul nu se va opri aici, deși opțiunile sale militare sunt puțin atrăgătoare. Este de așteptat ca în săptămânile care urmează să existe mai multă suferință, atât pentru israelieni, cât și pentru palestinieni.
Dar consecințele din 7 octombrie vor fi mult mai ample. Masacrul ar putea rescrie nu doar abordarea Israelului față de palestinieni, ci și politica sa internă. Amenință controlul Hamas asupra puterii în Gaza; există și riscul izbucnirii unui război regional.
Atacul a început cu un șir de rachete: 2.200 în câteva ore. Acest lucru ar fi fost suficient de șocant: lui Hamas îi luase aproape o lună să lanseze atâtea rachete în timpul războiului dus împotriva Israelului în 2014. Dar israelienii au descoperit curând că lansările fuseseră de fapt o acoperire pentru o operațiune mai amplă. Buldozere au rupt gardul de graniță și sute de militanți au trecut prin el. Alții au zburat peste el cu parapante sau au navigat, ocolindu-l, în bărci pneumatice. S-au dispersat în orașele și satele israeliene și au început să ucidă.
Israelul a avut nevoie de ore pentru a organiza o apărare. Unele unități au trebuit aduse în grabă în sud din zona frontierei de nord. Odată ajunse, au lâncezit în zonele de pregătire în timp ce comandanții încercau să elaboreze un plan de luptă. Mai mulți generali în rezervă au preluat inițiativa, îmbrăcându-și vechile uniforme și conducând către satele asediate pentru a conduce contraatacuri improvizate.
Până la a-și recupera propriul teritoriu, Israelul a început atacurile aeriene asupra Fâșiei Gaza. Prim-ministrul Benjamin Netanyahu a anunțat că Israel se află în război, iar guvernul său a început să se pregătească pentru o posibilă ofensivă terestră. Armata a mobilizat 360.000 de rezerviști și a petrecut zile întregi transferând tancuri și alte echipamente la granița cu Gaza. Ministrul Apărării, Yoav Gallant, a promis un asediu total al Gaza. „Fără electricitate, fără mâncare, fără apă, fără combustibil, totul este închis”. La 11 octombrie, unica sa unitate de energie electrică a rămas fără combustibil și s-a oprit.
Erez, singurul punct de trecere la granița dintre Israel și Gaza, este închis pe termen nedeterminat. Israel le-a transmis civililor din Gaza să fuga prin punctul de trecere Rafah, cu Egiptul, dar l-a bombardat în mod repetat. În orice caz, Egiptul restricționează în mod sever numărul celor care au voie să treacă. Pentru palestinieni, este dificil să părăsească Gaza chiar și pe timp de pace. Acum este imposibil.
Pe măsură ce se pregătește să lupte în Gaza, armata israeliană trebuie să fie atentă la granița sa de nord. Pe 8 octombrie, Hezbollah, un grup militant și partid politic șiiit din Liban, a bombardat fermele Shebaa, o fâșie disputată de teritoriu. Conform regulilor nescrise ale acelui episod, ce se întâmplă în Shebaa rămâne în Shebaa: Hezbollah a putut arăta susținere pentru palestinieni, dar și Israelului i-a putut arăta că nu dorea un conflict mai larg.
În ziua următoare, totuși, armata israeliană a ucis un grup de luptători care trecuseră granița din Liban. Trei militanți Hezbollah au fost apoi uciși în bombardamentul de represalii al Israelului, ceea ce a dus la un tir de rachete asupra un post militar israelian. Poate că niciuna dintre părți nu își dorește un război, dar escaladarea nu este întotdeauna ghidată de logică. Cetățenii libanezi s-au grăbit să-și facă provizii de alimente și combustibil. Israelul a evacuat orașele de lângă granița de nord. Hamas a strigat cu voce tare cerând ca și alții să se alăture atacului său asupra Israelului.
Forțele israeliene ar putea vea nevoie de timp pentru a se pregăti, dar o ofensivă terestră împotriva Fâșiei Gaza pare aproape inevitabilă. Trupele israeliene au ocupat Gaza din 1967 până în 2005, când s-au retras, forțând aproximativ 8.000 de coloniști evrei să se retragă odată cu armata. Începând de atunci, Israel a blocat în mare parte teritoriul în aer, la sol și pe mare, permițând totuși unor palestinieni să lucreze în Israel și lăsând să intre bunurile neamenințătoare (Egiptul a introdus aproape aceleași restricții).
Cea mai recentă incursiune a Israelului în Gaza, cea din 2014, a avut ca scop distrugerea tunelurilor pe care le săpase Hamas sub gardul de frontieră pentru a se infiltra în Israel. Forțele israeliene nu au pătruns prea adânc în teritoriu, care are doar aproximativ 10 km lățime și 40 km lungime, dar găzduiește 2 milioane de oameni. Cu toate acestea, operațiunea a arătat că asalturile terestre pot decurge prost. O unitate Hamas a atacat o patrulă israeliană lângă Rafah și a capturat un ofițer, pe Hadar Goldin. Israelul a bombardat ulterior Rafah timp de câteva zile, ucigând zeci de palestinieni. Goldin a fost ulterior declarat mort. Israelienii au numit incidentul „Vinerea Neagră”.
Atacul care este acum iminent va fi mult mai mare. Israelul este probabil să desfășoare două divizii blindate și o divizie ușoară aeropurtată, fiecare având cinci brigăzi. Unele dintre aceste unități așteaptă ca tancurile și alte echipamente să ajungă la zonele de pregătire din jurul Gazei. Altele au suferit pierderi în timpul operațiunilor din ultimele câteva zile.
Presupunând că liderii Israelului dau ordin pentru o invazie la scară mare, una sau două brigăzi blindate cu tancuri ar încerca probabil să taie fâșia în două, împingând spre vest în punctul său cel mai îngust – 6 km – aproape de Deir al-Balah. Două sau trei unități de mărimea unei brigăzi – câteva mii de oameni fiecare – s-ar concentra probabil în partea de nord, inclusiv în jurul orașului Gaza, iar altele, una sau două, în Khan Yunis sau Rafah, în sud.
Scopul lor ar fi, probabil, să vizeze atât Hamas, cât și Jihadul Islamic, o grupare militantă separată, concentrându-se pe liderii și infrastructura care nu pot fi lovite prin atacuri aeriene. Hamas susține că are câteva sute de kilometri de tuneluri în Gaza. Localizarea intrărilor acestora și introducerea de explozibili va fi o prioritate. Cea mai mare provocare va fi războiul urban, o sarcină notoriu dificilă. Gaza este mai dens populată decât Londra sau Tokyo, oferind militanților multe ascunzători, iar civililor puține locuri de refugiu.
Hamas s-ar putea baza pe o ofensivă relativ precaută. Gruparea presupune că Israelul nu va avea stomac pentru un număr mare de victime pe care o invazie terestră l-ar implica. „Știm că sunt lași”, spune Moussa Abu Marzouk, un oficial superior al Hamas, aflat în Qatar. „Știm că nu pot lupta pe teren”. De asemenea, se așteaptă ca prezența a peste 100 de ostatici israelieni și străini, în Gaza, să pună piedici forțelor israeliene. Hamas speră să schimbe acești prizonieri pentru mulți, dacă nu pentru toți cei 5.200 de palestinieni ținuți în închisorile israeliene. A amenințat, de asemenea, că îi va ucide pe fiecare dintre ostatici de fiecare dată când Israelul bombardează clădiri civile din Gaza „fără avertisment prealabil”.
Cu toate acestea, bilanțul catastrofal de decese din ultimele zile ar putea schimba calculele israeliene. „Disponibilitatea Israelului de a suporta – și de a impune – costuri este mult mai mare decât în trecut”, spune Natan Sachs, de la Brookings Institution, un think-tank din Washington. În ceea ce privește ostaticii, mulți israelieni care încă își îngroapă persoanele dragi spun că nu sunt dispuși să negocieze cu grupul care i-a ucis.
Ignori pe propria răspundere
Într-adevăr, Israelul este nevoit să-și reexamineze multe dintre vechile asumpții, cea mai notabilă dintre ele fiind credința că Gaza poate fi lăsată în voia sa. După ce Hamas a preluat controlul în Gaza, în 2007, de la Autoritatea Palestiniană (AP), guvernul palestinian în așteptare, Israelul și Egiptul au restricționat drastic granițele, sufocând economia din Gaza. În ciuda repetatelor episoade de violență de atunci, oficialii israelieni ajunseseră să creadă că Hamas devenise mai pragmatic. „În primul rând, ei vor să-și păstreze controlul asupra Gazei”, spunea anul trecut un ofițer de armată. „Pentru asta, trebuie să-și îmbunătățească economia”. Se credea că teritoriul putea rămâne liniștit dacă Israelul permitea guvernelor arabe să finanțeze serviciile sociale de bază în Gaza și emitea mai multe permise pentru ca oamenii din gazasă lucreze în Israel.
Nu numai că acea viziune a fost complet greșită, dar celebrele servicii de securitate ale Israelului nu au reușit să observe că era în desfășurare un atac elaborat. Fiecare apel telefonic din Gaza este rutat prin rețelele israeliene, ceea ce simplifică supravegherea electronică. Dronele zboară frecvent peste fâșie. Israelul are, de asemenea, o vastă rețea de informatori în teritoriu – toate fără folos.
Probabil că parte din problemă a fost și un eșec la nivel de concept: credința că Hamas își pierduse interesul pentru conflicte la scară largă. De fapt, chiar unii lideri Hamas par surprinși. Domnul Abu Marzouk spune că el și alți lideri superiori din Qatar nu fuseseră informați în prealabil despre atac. Începând cu anul 2017, când Yahya Sinwar a devenit liderul Hamas din Gaza, un număr mic de intransigenți, în mare parte din Gaza, și-au consolidat puterea.
A doua eroare a fost politica de tipul divide-et-impera, dusă de Benjamin Netanyahu față de palestinieni, care a fost prim-ministrul Israelului în 12 din ultimii 14 ani. El a căutat demult să submineze Autoritatea Palestiniană care încă administrează părți din Cisiordania. A refuzat să reia negocierile de pace după ce discuțiile purtate cu jumătate de inimă eșuaseră în 2014. A blocat transferurile de venituri fiscale pe care Israelul le colectează în numele Autorității Palestiniene. În același timp, a tratat pe Hamas ca pe o putere legitimă în Gaza. În 2011, de exemplu, a aprobat un acord pentru schimbul a 1.027 de prizonieri palestinieni pentru Gilad Shalit, un soldat israelian capturat de militanți în 2006. Desigur, schimbul a ridicat poziția Hamas în ochii palestinienilor.
Pentru domnul Netanyahu, logica era clară. Autoritatea Paelstiniană este angajată în negocieri cu Israel pentru o soluție cu două state, ceea ce este anatemă pentru susținătorii săi de dreapta. Subminarea Autorității Paelstiniene și consolidarea rivalului său militant îl ajuta să susțină că Israelul nu are un „partener pentru pace”. În schimb, palestinienii au tras o concluzie diferită, dar previzibilă: că singura modalitate de a obține concesii de la Israel este prin forță.
Cu toate acestea, Hamas s-ar putea să fi mers prea departe acum. Unii observatori cred că nu se aștepta ca asaltul să fie atât de reușit și nu știe cum să procedeze în continuare. S-ar putea să fi sperat să sperie Israelul pentru concesii, dar în schimb l-a pregătit pentru război. Pe 10 octombrie, armata israeliană le-a spus atașaților de apărare străini că scopul său este de a „elimina” conducerea Hamas. „Scopul militar final este de a distruge capacitatea Hamas, indiferent cât de mult timp va dura”, a afirmat armata, potrivit unui participant. Este însă mai ușor de spus decât de făcut, așa cum a învățat America în timpul războiului său prelungit din Afganistan, sau Israelul în timpul ocupației sale de 18 ani din sudul Libanului.
Chiar dacă Israelul ar putea să smulgă Hamas, nimeni nu știe cu siguranță ce-l va înlocui. Autoritatea Palestiniană este prea slabă pentru a-și impune autoritatea în Gaza; ea nu este suficient de puternică nici măcar pentru a controla Cisiordania, unele părți din aceasta căzând în anarhie. O pluralitate de palestinieni, și o majoritate a celor din Gaza doresc dizolvarea. Președintele Mahmoud Abbas, în vârstă de 87 de ani, nu a pus piciorul în Gaza de aproape 20 de ani.
S-a discutat câte ceva despre trimiterea unor trupe arabe de menținere a păcii pentru a asigura securitatea în Gaza, dar puține regimuri arabe ar dori să o facă. Egiptul a ocupat Gaza din 1949 până în 1967; ambele tabere au amintiri amare din acea perioadă. State din Golf, precum Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, nu au nicio dorință de a conduce peste 2 milioane de palestinieni. Nici cei mai mulți dintre israelieni nu doresc să reocupe teritoriul.
Cu toate acestea, să invadezi și apoi să pleci nu e ceva care să schimbe statu quo-ul. Liderii Hamas și o mare parte a luptătorilor săi probabil vor ieși din buncăreși vor restabili controlul asupra fâșiei imediat ce israelienii pleacă. Aceasta este o consecință indigestă, dar cea mai probabilă.
Oricărui guvern israelian, dar mai ales celui actual, i-ar fi dificil să găsească o cale clară. Acesta a fost un an de profundă agitație politică. Domnul Netanyahu a obținut o pluralitate de locuri într-oun scrutin anticipat, în noiembrie, după mai mult de un an petrecut în opoziție. El conduce un guvern format exclusiv din partide de dreapta și religioase. Ministrului său pentru securitate națională, Itamar Ben-Gvir, i-a fost interzis serviciul în armata israeliană din cauza opiniilor sale naționaliste extreme.
Domnul Netanyahu a urmat ulterior o agendă divizivă, care include restrângerea autorității Curții Supreme în ceea ce privește anularea politicilor guvernamentale și punerea la dispoziția politicienilor de mai multă influență în numirea judecătorilor. Criticii au denumit asta o „lovitură de stat” judiciară și au organizat proteste în masă în fiecare sâmbătă, în acest an – până pe 7 octombrie, când au fost suspendate. Rezerviștii armatei au amenințat cu boicotarea serviciului lor obligatoriu (această tactică a fost și ea abandonată).
Optimistii speră ca masacrul din această lună să ajute la readucerea politicii israeliene înapoi în centrul atenției. „Dacă poate exista o conciliere după această zi, cea mai întunecată dintre toate, va fi un Israel care revine la simțuri, încheind criza politică și formând un guvern de unitate”, a scris Shimrit Meir, un consilier al lui Naftali Bennett, care l-a înlocuit pe domnul Netanyahu în 2021, pentru o scurtă perioadă, ca prim-ministru. Într-un discurs de prime-time, ținut pe 9 octombrie, domnul Netanyahu a îndemnat partidele centriste să se alăture guvernului său „fără condiții prealabile”.
Pe 11 octombrie, după câteva zile de negocieri, Benny Gantz, un fost șef de armată care conduce a doua cea mai mare formațiune centristă, Uniunea Națională, a acceptat să se alăture unui „guvern de urgență”. Însă Yair Lapid, liderul celei mai mari formațiuni de opoziție, Yesh Atid, a refuzat până acum să participe.
Uniți în suspiciune
Pentru ambele părți, dilema constă în a se alătura unui guvern pe care susținătorii lor îl contestaseră în ultimul an. Domnul Netanyahu a promis să nu urmărească nicio legislație care nu are legătură cu războiul, dar a refuzat să renunțe la cei mai extremi parteneri din coaliția sa. Acest lucru are sens pentru un prim-ministru preocupat, ca întotdeauna, de supraviețuirea sa politică. Guvernul de unitate va dura doar cât va ține lupta. Domnul Netanyahu nu dorește să îndepărteze partidele de care va avea nevoie apoi pentru a forma o altă coaliție de dreapta. Domnul Gantz a înghițit în sec și s-a alăturat oricum, aducând expertiza militară unui guvern care ducea lipsă de ea.
Chiar dacă asta va stabiliza pentru moment guvernul, evenimentele din ultimele zile ar putea pune capăt carierei lungi și pline de reveniri a domnului Netanyahu. A petrecut un an ducând o bătălie politică inutilă în loc să se concentreze pe amenințările reale – și mulți ani înainte de asta muncind pentru a face din Palestina o problemă fără soluție. Securitatea este cuvântul său de ordine și a supravegheat forțele armate israeliene și serviciile de informații timp de mai mult de un deceniu, cu doar o întrerupere scurtă.
Hamas, pe de altă parte, a optat pentru nihilismul ucigaj. A vorbi cu liderii săi înseamnă să intra într-o lume a fanteziei în care Gaza este „liberată”, chiar dacă locuitorii săi sunt prinși în sărăcie într-o celulă de 365 de kilometri pătrați. Victoria asupra Israelului este iminentă, iar până atunci cei din Gaza își vor suporta cu plăcere soarta. După masacru, grupul a făcut clar că, în afara speranței de a declanșa un atac mai larg împotriva Israelului, nu are niciun plan dincolo de violență continuă.
Pe scurt, cataclismul aflat în desfășurare pare să scoată la iveală sărăcia de gândire a ambelor tabere. Din păcate, măcelurile oribile din ultimele zile și probabilitatea unor grozăviilor ce vor urma vor face și mai dificilă adoptarea unei abordări mai constructive față de conflict. >>
