China ajută Garda Revoluționară să profite de pe urma țițeiului iranian, notează The Economist.
Timp de o jumătate de secol, petro-monarhiile din Orientul Mijlociu s-au prezentat drept furnizori de încredere de petrol ieftin. Al treilea război din Golf, aflat acum în a cincea săptămână, a spulberat această imagine. Cu Strâmtoarea Ormuz în mare parte închisă, 15% din petrolul mondial nu poate ajunge la clienți. Toate statele din Golf și-au redus producția și au văzut cum li se prăbușesc veniturile din exporturi.
Toate, mai puțin unul. În timp ce petrolierele sale continuă să traverseze strâmtoarea, Iranul câștigă acum aproape de două ori mai mult zilnic din vânzările de petrol decât înainte ca bombele americane și israeliene să înceapă să cadă, pe 28 februarie. Poate fi lovit puternic pe câmpul de luptă, dar regimul câștigă războiul energetic.
Este dificil de stabilit câte barili exportă cel mai abil din lume stat în ocolirea sancțiunilor. Petrolierele sale sunt mai discrete ca niciodată, furnizorii comerciali de imagini satelitare și-au suspendat actualizările pentru regiune, iar bruiajul electronic a aruncat un văl de ceață asupra Golfului. Însă o sursă familiarizată cu contabilitatea petrolieră a Iranului, care a vorbit cu The Economist sub condiția anonimatului, confirmă că țara exportă în prezent între 2,4 și 2,8 milioane de barili de petrol și produse petroliere pe zi (b/zi), inclusiv între 1,5 și 1,8 milioane b/zi de țiței. Este același nivel, dacă nu unu chiar mai mare, decât media de anul trecut. De asemenea, vinde la prețuri mult mai ridicate.
Mai mult, industria petrolieră a Iranului s-a adaptat în moduri care o fac mai rezulientă la lovituri și sancțiuni. Majoritatea veniturilor ajung acum la Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC), forța de elită a regimului. Iar China joacă un rol activ în a permite ca banii să circule. „Rezerva de război” a Iranului este ascunsă adânc în Asia, la adăpost de muniția israeliană.
Afacerea petrolieră a Iranului se sprijină pe trei piloni: vânzători, transport și bănci din umbră.
Să începem cu forța de vânzări. Ca în majoritatea statelor petroliere, exporturile de petrol ale Iranului sunt, în mod oficial, gestionate de un producător deținut de stat, Compania Națională Iraniană de Petrol (NIOC). În practică, lucrurile stau diferit. Într-o țară cu deficit de valută forte, petrolul oferă o formă de lichiditate. Facțiuni ale guvernului, de la ministerul de externe până la poliție, primesc cantități de petrol pe care le pot vinde. De astfel de alocări beneficiază și unele fundații religioase.
Toate aceste instituții sunt controlate de aproximativ 20 de oligarhi care își folosesc propriile rețele pentru a transforma petrolul în bani lichizi, potrivit mai multor surse iraniene. Unele figuri proeminente, precum Ali Shamkhani, care a condus cândva Consiliul Suprem de Securitate Națională al Iranului, sunt acum decedate. Alții au supraviețuit. Fiul lui Shamkhani, Hossein, conduce un imperiu de comerț și transport maritim. De asemenea, clica din jurul lui Mojtaba Khamenei — fiul și succesorul liderului suprem ucis în prima zi a războiului — este implicată în afacerile petroliere. Unii traderi au legături de rudenie cu Gholam-Hossein Mohseni-Ejei, un important jurist islamic.
Mulți dintre acești indivizi au legături cu Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC). Emma Li, de la Vortexa, o companie care urmărește traficul naval, consideră că această forță, care administrează propriile câmpuri petroliere, se află în spatele celei mai mari părți a creșterii recente a exporturilor de petrol. Se spune că fiul și ginerele lui Mohsen Rezaee, fost comandant-șef al IRGC, devenit în martie consilier militar al tânărului Khamenei, transportă volume mari de petrol. Brațul internațional al IRGC, Forța Quds, controlează 25% din producția de țiței a Iranului. Această structură descentralizată este greu de neutralizat prin atacuri aeriene.
În timpul războiului, IRGC și-a consolidat controlul și asupra transportului — al doilea pilon al afacerii petroliere iraniene. Forța controlează Strâmtoarea Hormuz și gestionează transporturile și comunicațiile în mare parte din Golf. Companii nominal private, deținute de IRGC sau afiliate cu Khatam al-Anbiya, o altă ramură a forțelor armate, coordonează majoritatea logisticii de transport împreună cu NIOC. Printre acestea se numără Sahand (o firmă industrială), Sahara Thunder (o companie de trading), Pasargad (un grup financiar), Admiral (firma de transport maritim a lui Shamkhani) și Persian Gulf Petrochemical Company, care operează instalații de procesare a petrolului. Toate sunt supuse sancțiunilor americane pentru că acționează ca firme-paravan.
Logisticienii Iranului depun eforturi considerabile pentru a ține petrolierele departe de pericole — încărcătura poate valora între 150 și 200 de milioane de dolari, de cinci până la zece ori mai mult decât navele vechi care o transportă. Pe insula Kharg, de unde pleacă de obicei 90% din țițeiul Iranului, navele aflate la cel mai îndepărtat „T-jetty” operează acum cu proceduri de evacuare de urgență. În caz de atac, pot tăia liniile de ancorare și pleca fără asistența remorcherelor. Dana Azarpad, care deservește cele mai mari petroliere, și-a redus utilizarea de la două locuri de acostare, din motive de siguranță. Petrolierele-navetă continuă să circule între Kharg, insulele din apropiere și navele de stocare.
America a bombardat instalații militare pe Kharg și a amenințat că va captura insula. Însă IRGC pare să se pregătească pentru un astfel de scenariu. Terminalele mai mici de la Jask, Lavan și Sirri sunt operaționale și acumulează stocuri-record. La capacitate maximă, acestea și altele ar putea gestiona aproximativ 25% din volumul exportat în prezent prin Kharg, estimează Richard Nephew, fost emisar american pentru Iran.
Toate detaliile navelor, inclusiv încărcătura, numele echipajului și destinațiile, sunt comunicate IRGC prin intermediari, la plecare. După ce sunt verificate de comanda navală a forței, spune o sursă, se emite un cod de acces. Pe măsură ce navele se apropie de strâmtoare, li se cere să furnizeze codul prin radio; dacă este aprobat, le escortează o mică ambarcațiune a IRGC. Adesea, nu mai traversează pe mijloc, ca înainte, ci printr-un coridor îngust de-a lungul coastei Iranului, unde forța poate efectua verificări suplimentare. Unele petroliere sunt obligate să plătească o taxă de câteva milioane de dolari, potrivit Lloyd’s List, o publicație din domeniul maritim. Transponderele lor sunt pornite pentru scurt timp pentru a evita coliziunile — apoi sunt din nou oprite pe măsură ce petrolierele intră în Oceanul Indian.
În ciuda deciziei Americii de săptămâna trecută de a suspenda sancțiunile asupra vânzării celor aproape (număr record) 150 de milioane de barili iranieni deja aflați pe mare, petrolierele iraniene continuă să folosească toate trucurile disponibile — furând identitatea altor nave, falsificând documente, simulând poziția — pentru a ascunde proveniența încărcăturii. „Ei cred că această derogare este o capcană”, spune o sursă familiarizată cu afacerile maritime ale Iranului. Majoritatea transferă încărcătura în larg, în apropiere de Malaezia sau Singapore, către nave aparent legitime, pentru ultima etapă a călătoriei. Aceasta duce aproape întotdeauna în China, care absoarbe peste 90% din petrolul Iranului. Cumpărătorii sunt aproximativ o sută de rafinării mici, denumite „ceainice”, din provincia Shandong, situată în nordul țării. Pe hârtie, acestea sunt independente de giganții de stat ai Chinei, care se tem de expunerea la sancțiunile americane. În realitate, lucrurile sunt mai neclare. Unele dintre aceste rafinării au drept clienți marile companii petroliere chineze. Shandong Shouguang Luqing Petrochemical, o astfel de rafinărie, care a cumpărat de-a lungul anilor cel puțin 500 de milioane de dolari în țiței iranian, deține participații în trei societăți mixte cu întreprinderi de stat.
Înainte de război, aceste rafinării puteau obține reduceri față de prețul Brent de 18–24 de dolari pe baril pentru Iranian Light, principalul sortiment al țării. Acum, când alte surse din Golf s-au redus, această reducere s-a micșorat la 7–12 dolari pe baril. Dacă se adaugă costul tipic de transport din Malaezia, Iranian Light livrat în China este acum mai scump decât Brent. Brent însuși a crescut puternic, ridicând la 104 dolari prețul futures al unui baril iranian, cu livrare peste câteva luni, fiind cu trei sferturi peste nivelul de dinainte de război.
Acest lucru, combinat cu plafonul guvernamental asupra prețurilor la benzină, care împiedică rafinăriile să transfere integral costurile către consumatori, afectează grav marjele „ceainicelor”. Chiar și prețurile permise au redus cererea chineză de produse rafinate. Totuși, unele rafinării de stat iau în considerare achiziționarea de petrol iranian în baza derogării americane, potrivit unei surse. NIOC închiriază facilități mari de stocare în China continentală, din care aceste companii ar putea să se aprovizioneze. Acest lucru ar formaliza implicarea Chinei în comerțul cu petrol al Iranului.
O astfel de formalizare probabil nu se va extinde și la prezența chineză în al treilea pilon al mecanismului de contrabandă al Iranului — plățile. Cumpărătorii de petrol iranian, chinezi sau de altă naționalitate, își achită datoriile prin depuneri în conturi „fiduciare” de unică folosință, deschise special în acest scop, cel mai adesea la bănci mici din China continentală sau din Hong Kong. Aceste conturi sunt înregistrate pe numele unor companii-paravan, înființate adesea contra cost de persoane fizice chineze. Veniturile din petrol sunt apoi direcționate din aceste conturi, printr-o multitudine de alte conturi fiduciare, către destinațiile dorite de Iran.
O parte din bani rămâne în China, pentru a plăti bunurile pe care Iranul dorește să le importe. Restul este trimis în întreaga lume. The Economist a obținut numele a două companii chineze folosite în ultimele luni pentru transferul banilor proveniți din petrolul iranian. Împreună cu firma de cercetare, Kharon, s-a stabilit că aceste companii au efectuat tranzacții cu producători de mase plastice din India, Kazahstan și Turcia.
Acest sistem de plăți din umbră este gestionat de departamente dedicate din cadrul firmelor iraniene controlate de ministerul apărării sau de IRGC, care funcționează ca niște bănci informale. Densitatea rețelelor lor de conturi — care numără mii — le permite să reziste șocurilor generate de război. În ultimele săptămâni, Emiratele Arabe Unite, cândva un refugiu pentru banii iranieni, au furnizat Statelor Unite informații extinse despre bănci și companii legate de Iran. Acest lucru a determinat Iranul să abandoneze acele canale și să-și redistribuie fondurile în alte părți.
Tranzacțiile sunt acum direcționate prin încă două sau trei straturi suplimentare de companii-paravan și sunt gestionate cu „extremă precauție”, spune o sursă familiarizată cu aceste rețele. Un grup de conturi asociate Iranului pe care această persoană le monitorizează, care deținea înainte de război între 6 și 7 miliarde de dolari, a înregistrat retrageri pe măsură ce administratorii au încercat să protejeze fondurile în alte locuri. Nu lipsesc refugiile: conturi bancare din Asia de Est, Marea Britanie, Germania, Georgia, Italia și România continuă să fie utilizate, spune sursa.
Această redundanță extremă introduce o complexitate atât de mare, încât banii devin din ce în ce mai greu de urmărit chiar și pentru banca centrală a Iranului — și mai ușor de deturnat de către baronii petrolului din țară. Însă mecanismul petrolier continuă să funcționeze. În lipsa unor atacuri totale asupra infrastructurii energetice a Iranului — la care Iranul ar răspunde bombardând infrastructura altor state din Golf — acesta nu va putea fi oprit.
