Marți, 6 ianuarie 2026, a fost o zi interesantă, căci a marcat împlinirea a jumătate de deceniu de la una dintre cele mai negre zile din istoria democrației americane: asediul asupra Capitoliului, alimentat de refuzul lui Donald Trump de a-și recunoaște înfrângerea în alegerile prezidențiale din noiembrie 2020 și, ca atare, de refuzul său de a preda frâiele puterii.
Dar marți, 6 ianuarie 2026, a fost o zi cu totul interesantă și întrucât Donald Trump, reales președinte în noiembrie 2024, li s-a adresat republicanilor pe un ton panicard:
- “Trebuie să câştigaţi alegerile midterm (de la jumătatea mandatului) pentru că, dacă nu le câştigăm noi, pur şi simplu – adică, vor găsi un motiv să mă pună sub acuzare”.
La acel moment, deși măcinat de griji, Trump se simțea totuși pe val, căci se scurseseră doar trei zile de când o spectaculoasă operațiune comando a armatei americane s-a soldat cu răpirea, direct din pat, a dictatorului venezuelean Nicolas Maduro.
Desigur, preocupările exprimate de către Donald Trump legat de alegerile pentru Congres și de eventuala sa soartă nefastă în cazul unui eventual eșec republican, nu aveau de-a face cu episodul Venezuela (fusese totuși un succes răsunător), ci foarte probabil cu:
- Randamentul modest al primului său an din cel de-al doilea mandat
- Controversele pe care le-a creat în chestiunea imigrației
- Controversele pe care le-a creat în relația cu aliații de peste hotare mai ales cei din Europa
- Chestiunea tarifelor punitive impuse acestora și spectrul radierii lor de către Curtea Supremă (ceea ce s-a și întâmplat, nu mult după discursul panicard din 6 ianuarie).
Dar nu mai puțin probabil, temerile lui Trump or fi fost alimentate și de ceea ce el știa deja la acea dată că este pe punctul de a face: o aventură militară extrem de riscantă, în Iran.
Căci momentul 6 ianuarie 2026 se afla la numai câteva zile distanță de vizita pe care i-o făcuse Benjamin Netanyahu de Anul Nou (28 decembrie-1 ianuarie) la gala anuală de la Palm Beach, Florida.
Probabil că, cu acea ocazie, cei doi amici au pus semnificativ lumea la cale în chestiunea iraniană. În orice caz, Netanyahu l-a mai vizitat o dată pe Trump și la mijlocul lui februarie, cu doar două săptămâni înainte de atacarea Iranului de către SUA și Israel, pe 28 februarie.
Nu în ultimul rând, după cum era citat însuși premierul israelian într-un comunicat al guvernului său, în preambulul noii deplasări în SUA, la mijlocul lui februarie, era deja a șaptea întâlnire a lui Netanyahu cu Trump de când acesta din urmă fusese reales președinte (a șaptea în doar un an, mai mult ca oricare alt lider străin!).
Șansele ca subiectul unui conflict cu Iranul să fi fost discutat de cei doi lideri și anterior lui decembrie și februarie nu pot fi considerate chiar subțiri.
Acuma, în caz că Donald Trump a avut în minte, printre altele, și dimensiunea iraniană, atunci când, pe 6 ianuarie 2026, i-a somat pe republicani să câștige alegerile, se poate spune că a fost perfect lucid să facă respectiva conexiune.
Căci, în cele din urmă și-a angajat țara în război cu Iranul, iar modul în care a făcut-o și perspectivele pe care le-a creat astfel oferă motive din belșug pentru o punere sub acuzare, în caz că democrații vor obține în noiembrie controlul asupra Congresului.
Din perspectiva șanselor ca republicanii să evite un eșec usturător la urne, problema e însă groasă pentru Donald Trump.
Iar asta, cu atât mai mult cu cât neîmplinirilor din primul an de mandat li se adaugă o posibilă lebădă neagră sub forma arbitrajului electoral pe care îl poate face Iranul.
Căci regimul teocratic de la Teheran are, deja de peste 45 de ani, prostul obicei de a se folosi de război și de fratele lui mai mic, terorismul, ca de o bâtă cu care să influențeze politica internă a unor mari puteri.
Este o carte prețioasă, la care Iranul și-a făcut mâna și în 1980 (prezidențialele din SUA), și în 1986 (legislativele din Franța).
Iranul are tot interesul și are experiența necesară să încerce un hatrrick cu ocazia legislativelor americane din noiembrie 2026.
Cum singurul sistem defensiv pe care Iranul și-l poate permite azi, în actualul conflict cu SUA și Israel, este cel asimetric, în care loviturile sub centură nu sunt doar permise, ci sunt vitale, cel mai probabil Teheranul va încerca să îl pedepsească pe Trump acționând astfel încât să erodeze șansele republicanilor la urne.
Nu este probabil întâmplător faptul că gruparea teroristă Houthi, din Yemen, dar proxy pentru Iran, inactivă în prima lună de conflict, tocmai și-a anunțat întrarea în joc; punând presiune pe o nouă strâmtoare-cheie pentru comerțul internațional, Bab el-Mandeb, la Marea Roșie.
Și a făcut-o într-un moment în care s-au erodat resursele SUA și ale Israelului de a susține un război la intensitate maximă și totodată a făcut-o într-un moment în care secretarul de stat al SUA dădea asigurări, de la o reuniune G7 desfășurată la Paris, că războiul se va încheia în săptămâni și fără trupe americane la sol.
Cum istoria e lucru mare, căci geme de elemente factuale și pilde revelatoare, se cade acum să-i dăm cuvântul.
Despre cum a apăsat Iranul asupra deznodământului alegerilor prezidențiale americane din 1980, când Jimmy Carter a pierdut în fața lui Ronald Reagan; despre cum a apăsat Iranul asupra legislativelor franceze din 1986, soldate cu dificila coabitare dintre președintele François Mittrand și noul premier, Jaques Chirac.
Iar în perspectiva lui noiembrie 2026 – cine știe? – poate că Iranul va apăsa și asupra legislativelor americane, contribuind la pregătirea terenului pentru o coabitare dureroasă între Donald Trump și democrați.
America, 1979-1981
- Astfel, la începutul lui 1979, la Teheran se instalează un nou regim: teocratic și profund anti-american, sub bagheta ayatollahului Ruhollah Khomeini. Spre sfârșitul lui 1979, pe 4 noiembrie, Ambasada SUA din capitala iraniană e luată cu asalt de studenți radicali și este ocupată. Sunt luați ostatici 66 de oameni, 13 sunt imediat eliberați, dar restul rămân în captivitate 444 de zile. Administraţia Carter e răvășită de această criză tocmai în ultimul său an de mandat și integral pe perioada campaniei electorale. Criza e amplificată nu doar de faptul că 24/24 America trăiește cu gândul la cei peste 50 de ostatici, ci și de faptul că tentativa administrației Carter de a-i elibera în forță se soldează cu un eșec stânjenitor. Cu an electoral în SUA și o largă respirație anti-americană în Iran, regimul lui Khomeini decide să strângă fără scrupule șurubul și joacă electoral în SUA, punându-și asupra scrutinului o amprentă mai profundă decât cohorte întregi de alegători locali. În America, alegerile prezidențiale au loc în 4 noiembrie 1980, dar ostaticii sunt eliberați în 20 ianuarie 1981, ziua învestirii în funcție a noului președinte al SUA – Ronald Reagan. Eliberarea are loc chiar la doar câteva minute după ce Reagan își rostise discursul inaugural. Având în vedere anvergura mizei (Casa Albă), având în vedere “coincidențele” (eliberarea ostaticilor imediat după învestirea noului președinte) și având în vedere axioma că politica e curvă, nu e deloc surprinzător că a apărut, pe filieră americano-iraniană, și a persistat cu deceniile, teoria October Surprise. Potrivit acestei teorii, surpriza din octombrie a constat în aceea că anturajul candidatului Reagan ar fi luat contact cu regimul teocratic, cerând ca ostaticii să nu fie eliberați înainte de ziua alegerilor, pentru ca Jimmy Carter să nu poată exploata electoral un astfel de eveniment. Anchete ulterioare ale Congresului nu au validat respectiva teorie.
Franța, 1986
Iată, mai jos, câteva extrase din povestea spusă de istoricul francez, Pierre Razoux, în cartea sa, La guerre Iran-Irak, 1980-1988.
De reținut și că, în 4 martie 2026, acest expert în Orientul Mijlociu a fost invitat de comisia senatorială pentru afaceri externe să își expună propria analiză privind posibilele scenarii de evoluție a actualului conflict din Golf.
Dar iată ce scria Pierre Razoux, în cartea sa, despre momentul legislativelor franceze din 1986, așadar în plin război dintre Iran și Irak, și despre jocul de influență, pe alocuri sângeros, făcut de Teheran în raport cu Parisul.
- Pentru a complica totul, mai mulți intermediari mandatați de RPR, pe atunci principalul partid de opoziție, se grăbiseră spre Liban în Iran cu câteva săptămâni mai devreme pentru a negocia eliberarea ostaticilor, fără cea mai mică concertare cu autoritățile franceze. Dacă e să îl credem pe Roland Dumas, un emisar al lui Jacques Chirac ar fi chiar supralicitat oferta guvernului socialist și le-ar fi cerut iranienilor să suspende negocierile până la proclamarea rezultatelor alegerilor legislative.
- Eric Rouleau, trimisul special al președintelui Republicii la Teheran, îi adresează lui François Mitterrand o telegramă diplomatică pe cât se poate de explicită, precizând: « Opoziția întreține relații strânse cu guvernul iranian de trei luni (…) promițându-i un acord mult mai avantajos decât cel elaborat de actualul guvern. Opoziția i-ar fi avertizat pe iranieni împotriva oricărui acord care ar pune în valoare actuala majoritate în ochii opiniei publice franceze, în ajunul alegerilor ».
- Jacques Chirac va recunoaște mai târziu, la postul Europe 1 (6 ianuarie 1987), că într-adevăr încercase să-și aducă mica sa contribuție la această afacere, înainte chiar de a fi la guvernare. Akbar Hashemi Rafsanjani va înfige și mai mult cuiul, declarând în ziarul Jeune Afrique (19 iulie 1987): „Confirm că dreapta franceză ne trimisese într-adevăr o personalitate la Teheran pentru a negocia cu noi, înaintea alegerilor franceze din martie 1986”.
- Această cacofonie nu este de natură să faciliteze eliberarea ostaticilor, dimpotrivă. Guvernul iranian profită în mod firesc de acest context dăunător pentru a ridica miza. Cu doar câteva zile înainte de alegerile legislative franceze din martie 1986, este răpită în plin Beirut o echipă de televiziune de la Antenne 2, formată din Philippe Rochot, Georges Hansen Aurel Cornea și Jean-Louis Normandin. În temnițele Gezbollah li se alătură alți doi francezi (Marcel Coudari și Camille Sontag). În paralel, Jihadul islamic anunță execuția lui Michel Seurat, răpit în anul precedent din capitala libaneză. Se va adeveri ulterior că mișcarea teroristă șiită nu ar fi ăcut decât să mascheze decesul natural al cercetătorului francez.
De reținut, între parenteze, că sunetistul Aurel Cornea, menționat în cartea lui Pierre Razoux, era de origine română și a fost o vreme căsătorit cu Aurora Cornu, prima soție a scriitorlui Marin Preda.
De reținut totodată și că atentatele legate de Iran au continuat în Franța și imediat după alegerile legislative, a doua zi chiar, pe 17 martie 1986, plus alte trei mai târziu, tocmai când Jaques Chirac a fost uns prim-ministru.
Împinse puternic de la spate, relațiile franco-iraniene avansează așadar spre destindere, din perspectiva noului guvern; pe 22 mai, noul premier, Jaques Chirac îl și primea deja la Paris pe omologul său de la Teheran. Dar ulterior, unele dintre intelegerile făcute cu iranienii de guvernul de dreapta al lui Chirac au fost respinse de președintele de stânga, François Mittrand.
Dar astea sunt deja chestiuni de bucătărie internă franceză, de acum patru decenii.
Pentru noi, azi, mai interesant e cum vor evolua chestiunile de bucătărie americană, în epoca Trump, dar tot sub influență iraniană, în următoarele nici nouă luni.
Iranul a lovit previzibil și fără milă. Donald Trump trăiește calvarul lui Saddam Hussein
