De la preluarea puterii, acum un an, președintele american s-a pus pe sine, iar odată cu el și țara pe care o conduce, tot mai mult într-o situație delicată pe plan internațional.
Dar după operațiunea de succes de la Caracas, soldată cu capturarea dictatorului Nicolas Maduro, Trump a mărit exponențial miza rolului său, neavând neapărat toate cărțile în mână pentru a proceda astfel.
Grație forței de PR a mașinăriei sale propagandistice, Donald Trump a impus practic narațiunea că Donald Trump este asemenea lui Dumnezeu: nu poate să nu poată. Oriunde, oricând, orice și împotriva oricui, Donald poate interveni, iar dacă intervine nu are cum să nu reușească.
Această narațiune este pe punctul de a fi testată brutal, în imediat, și nu oriunde, ci în Iran.
Problema lui Trump este că, îmbătat de episodul Venezuela, și-a luat în câteva rânduri angajamente publice categorice că SUA vor interveni spectaculos și eficient de partea populației revoltate. Cu siguranță, procedând astfel, a creat în rândul protestatarilor, ca și în rândul diasporei iraniene, un vast orizont de așteptare. Dacă le va înșela speranțele – netrecând la acțiune sau acționând prost – va adăuga o dramă la tragedia deja în curs.
Până acum, se poate observa doar că Trump încă nu s-a ținut de cuvânt, deși numărul victimelor făcute de represiunea ordonată de regimul criminal de la Teheran nu a făcut decât să crească de la zi la zi, iar el avertizase regimul să nu omoare oameni.
Cu siguranță, întârzierea lui Donald Trump în a se implica în ceea ce se petrece la Teheran și atâtea alte orașe are de-a face cu cealaltă mare problemă: Iran nu e Venezuela, ci o poveste infinit mai complexă.
Iranul nu se află în raza forțelor armate americane așa cum se afla Venezuela, regimul de acolo are o țesătură semnificativ mai solidă – e mai vechi decât cel al lui Maduro-Chavez și, printre altele, are o dimensiune confesională pe care Venezuela nu o avea, ceea ce împinge lucrurile într-un registru de un fanatism fără echivalent; și, bineînțeles, regimul iranian are vasta sa dimensiune mafiotă care a împiedicat de cel puțin două ori, în ultimii șapte ani, răsturnarea regimului (chiar mai mult, dacă contabilizăm ultimii 15 ani).
Pe lângă toate astea, spre deosebire de Venezuela, Iranul reprezintă o miză semnificativ mai consistentă pentru Rusia, având în vedere inclusiv faptul că, deja de patru ani, Iranul este un participant vital la efortul de război al lui Putin în Ucraina.
După cum, o miză de anvergură este același Iran și pentru Beijing, iar la pachet cu asta, instabilitatea din Iran și chiar perspectiva unei schimbări de regim e greu de crezut că nu creează minime insomnii monarhiilor din Golf unde amintirile Primăverii arabe de acum un deceniu și jumătate au complicat conservarea contractului social dintre regim cu populație.
Aceste monarhii, intens curtate azi de administrația Trump (pentru investiții în SUA, comerț, afaceri personale ale familiei Trump, petrol și influență americană în regiune), au în mod natural oroare de manevre americane bruște în Iran, nu atât prin impactul lor pe termen scurt, ci mai ales prin impactul lor pe termen lung și schijele aferente.
Trump a promis acțiune în Iran, dar nu poate promite că va fi una de succes, nu îi poate defini succesul printr-o formulă care să împace toate gusturile și cu atât mai puțin poate promite că, după o acțiune-fulger în imediat, Washingtonul va fi și capabil să aibă un control optim pe modelarea evoluțiilor ulterioare din interiorul Iranului, ca și din regiune.
Nu este de mirare, astfel, că există diviziuni de optică, în abordarea problemei iraniene, chiar și în proximitatea lui Donald Trump, inclusiv la nivelul vicepreședintelui JD Vance, nu doar al unor consilieri apropiați, după cum relata deunăzi Wall Street Journal.
Povestea iraniană este una departe de a se preta la stilul trumpist al deciziilor nemestecate, chiar dacă, moral, țările civilizate trebuie să fie alături de populația iraniană, sărăcită decenii în sir de mafia teocratică, iar zilele astea vânată ca animalele de către milițiile sălbatice ale regimului păstorit de ayatollahul Khamenei, de securiștii și de militarii săi.
În același timp, e greu de crezut că la Casa Albă se află azi cel mai potrivit președinte pentru a lua cele mai potrivite măsuri pe termen scurt, în dosarul iranian, și pentru a fi capabil de a delibera adecvat asupra implicațiilor pe termen lung.
Și totuși, Trump a mărit de unul singur miza, s-a pus anticipat sub reflectoare și va trebui să livreze ceva.
Faptul că are obiceiul de a-și concepe inițiativele și demersurile mereu cu ochii lipiți de televizor și 24/24 cu urechile ciulite la ce ar zice lumea despre el personal, nu poate fi o asigurare nici pentru americani, nici pentru restul lumii și nici pentru iranienii care-și asumă riscuri inimaginabile pentru a protesta în stradă.
Mai mult, întâmplarea face că tocmai în această perioadă, poate chiar săptămâna asta, în SUA este pe punctul de a-și face loc în prime time un eveniment cu potențiale consecințe tectonice deopotrivă pentru Donald Trump personal, pentru consumatorii americani și companiile din SUA, respectiv pentru comerțul mondial.
Curtea Supremă americană este așteptată să se pronunțe pe validitatea legislației invocate de Trump în impunerea tarifelor și practic în declanșarea unor războaie comerciale cu lumea, războaie comerciale fără precedent în aproape un secol.
În ciuda unei Curți în general amicale cu administrația Trump, persistă totuși probabilitatea, nu doar posibilitatea, ca decizia să fie parțial proastă pentru Trump, eventual integral proastă.
O lovitură dată de însăși Curtea Supremă ar fi, pentru președintele SUA, deopotrivă una de imagine și una de natură să reseteze politica administrației în materie de comerț și în materie de relații internaționale în general. O decizie proastă pentru Trump ar fi însă imens de bună pentru americanii de rând și pentru companiile americane angrenate în comerțul exterior; și totodată, ar fi imens de bună pentru restul continentelor.
Însă tocmai faptul că este posibil și chiar probabil ca judecătorii Curții Supreme a SUA să dea în așa hal peste cap nebunia trumpistă privind tarifele, creează și condițiile de posibilitate pentru ca, în privința Iranului, Trump să acționeze strict impulsiv, iar astfel cu o totală lipsă de înțelepciune, cu un deficit masiv de punere în perspectivă a demersului imediat cu imperativele strategice pe termen lung.
Mărturiile unora dintre cei care au lucrat îndeaproape cu președintele Trump, în primul său mandat prezidențial, l-au zugrăvit ca pe un tip non-stop obsedat de sine, permanent incapabil să distingă între interesul său personal și interesul țării (nemaivorbind de interesul mai larg al lumii).
Portretul cu pricina este al unui ins fundamental și obsesiv preocupat să paraziteze mediatic orice și pe oricine – evenimente sau persoane care i-ar fura reflectorul sau care l-ar pune pur și simplu într-o lumină pe care el ar considera-o proastă.
Procesul de deliberare, în Casa Albă condusă de Trump, este în general unul deficitar. De data asta, dacă problema tarifelor va fi aruncată în aer de Curtea Supremă, lucrurile ar putea-o lua infinit mai razna.
De aceea, mă aștept ca decizia pe care Trump o va lua pe Iran, unde a promis intervenții, să fie mai degrabă influențată, poate chiar sută la sută dictată, mai puțin de considerente ce țin de situația iranienilor ieșiți în stradă, mai puțin din considerente ce țin de complexa ecuație regională. O decizie dură a Curții Supreme pe tarife mai degrabă va duce la atacuri imediate ale armatei SUA în Iran, iar apoi, vorba aia, Dumnezeu cu mila.
Cu Donald Trump la conducerea SUA, logica e una profund inversată: ar fi mai logic să acționeze mânat de gândul de a “îngroapa” o știre proastă despre o eventuală decizie defavorabilă dată de Curtea Supremă de la Washington decât să acționeze mânat de gândul la contextul autentic de la Teheran și de imperativele strategice asociate, privind ecuația regională.
Chiar și dacă Trump ar proceda astfel, partida tarifelor, în cazul în care decizia Curții Supreme le va zdruncina parțial ori integral, ar fi o nucă mult prea tare pentru a putea fi mascată de vreo operațiune spectaculoasă de PR personal și marketing politic asupra Iranului.
Cazul Maduro l-o fi stimulând pe Trump să se simtă pe cai mari, dar situația Venezuelei și cea a Iranului nu seamănă ca două picături de apă, iar cel ce va ignora această realitate riscă să “călărescă” sub burta calului, nu pe spatele lui.
Sunt semne clare că Trump va pierde pe toate planurile. Iar America va plăti cel mai scump
