„Înțelegerea avantajelor și limitărilor metodelor folosite de economiști lămuresc în ce măsură pot avea o contribuţie în analiza problemelor neeconomice. La fel de important, pune în lumină modul în care abordarea economiștilor poate completa, dar niciodată înlocui, metodele alternative şi adesea calitative, utilizate în alte discipline științifice”, scrie Dani Rodrik, pentru Project Syndicate.
<< Economiștii nu au fost niciodată timizi în abordarea marilor probleme pe care disciplinele precum istoria, sociologia sau științele politice le consideră ca ţinând de propria ogradă. Care au fost implicațiile pe termen lung ale sclaviei pentru societatea americană contemporană? De ce unele comunități prezintă niveluri mai ridicate de încredere socială decât altele? Ce explică ascensiunea populismului de dreapta, din ultimii ani?
Abordând aceste și multe alte probleme non-economice, economiștii au trecut cu mult dincolo de preocuparea lor privitoare la cerere și ofertă. Această încălcare a granițelor disciplinare nu este întotdeauna binevenită. Alți cercetători obiectează (adesea corect) că economiștii nu se deranjează să se familiarizeze cu munca din disciplinele relevante. Se plâng (din nou, pe bună dreptate) de o cultură academică inospitalieră. Pline de întreruperi și întrebări agresive, seminariile de economie li se pot părea celor din afară semănând mai degrabă cu Inchiziția decât cu un forum în care colegii pot comunica rezultate și testa noi idei.
Probabil că cea mai importantă sursă de tensiune derivă totuși din metodele pe care economiștii le aduc în cercetările lor. Economiștii se bazează pe instrumente statistice pentru a demonstra că un anumit factor de bază a avut un efect „cauzal” asupra rezultatului care interesează. Adesea neînțeleasă, această metodă poate fi sursa unui conflict nesfârșit și neproductiv între economiști și ceilalţi.
Înțelegerea avantajelor și limitărilor metodelor folosite de economiști lămuresc în ce măsură pot avea o contribuţie în analiza problemelor neeconomice. La fel de important, pune în lumină modul în care abordarea economiștilor poate completa, dar niciodată înlocui, metodele alternative şi adesea calitative, utilizate în alte discipline științifice.
Ar fi de ajutor să începem cu ideea cauzalității în sine. În științe, dobândim cunoștințe despre cauzalitate într-unul dintre următoarele două moduri. Fie pornim de la o cauză și încercăm să identificăm efectele acesteia. Fie pornim de la efect și încercăm să aflăm cauza (cauzele) acestuia. Andrew Gelman, statistician la Universitatea Columbia, a numit prima metodă „inferență cauzală înainte” (mergând de la cauză la posibile efecte) și a doua „inferență cauzală inversă” (mergând de la efect la cauzele probabile).
Economiștii sunt obsedați de prima dintre aceste abordări – inferența cauzală înainte. Cea mai apreciată cercetare empirică este cea care demonstrează că o variație exogenă a unei cauze subiacente X are un efect previzibil și semnificativ statistic asupra rezultatului de interes Y.
În științele naturii, efectele cauzale sunt măsurate folosind experimente de laborator, care pot izola consecințele variațiilor condițiilor fizice asupra efectului de interes. Economiștii imită uneori această metodă prin experimente sociale aleatorii. De exemplu, gospodăriile ar putea fi alocate aleatoriu într-un program de finanțare în numerar – unele primind bani în plus și altele nu – pentru a descoperi consecințele veniturilor suplimentare.
De cele mai multe ori, istoria și viața socială nu permit condiții asemănătoare celor din laborator, unde este posibilă constatarea și măsurarea precisă a efectelor schimbărilor asupra condiției umane. În schimb, economiștii recurg la tehnici statistice imaginative.
De exemplu, pot documenta o asociere statistică între un factor exogen, precum precipitațiile, și incidența conflictelor civile, permițându-le să deducă faptul că modificările nivelurilor de venit (cauzate de fluctuațiile producției agricole) sunt o cauză a războaielor civile. De reţinut, aici, piesa-cheie a ingeniozității: deoarece războaiele civile nu pot influența tiparele vremii, corelația dintre cele două trebuie să se datoreze cauzalității unidirecționale în cealaltă direcție.
Cercetările bine făcute în acest stil pot fi ceva frumos de privit și o realizare semnificativă – o afirmație cauzală cât mai fiabilă posibil în științele sociale. Cu toate acestea, l-ar putea lăsa rece pe un istoric sau un politolog.
Acest lucru se datorează faptului că metoda economiștilor nu oferă un răspuns la întrebarea: „ce cauzează conflictul civil” (întrebarea de inferență cauzală inversă). Doar vine cu dovezi privitoare la una dintre cauze (fluctuațiile veniturilor), care nu poate fi nici măcar unul dintre factorii mai importanți. Mai rău, pentru că economiștii sunt instruiți doar în abordarea pe linia inducției directe, adesea aceștia își prezintă cercetările de parcă răspunsul parțial ar fi, de fapt, cel mai cuprinzător, sporind și mai mult furia specialiştilor din alte discipline.
Există și alte manevre care le fac probleme economiștilor. În căutarea lor pentru „identificarea” statistică a unui efect cauzal, economiștii trebuie adesea să recurgă la tehnici care răspund fie la o versiune mai restrânsă, fie la o versiune oarecum diferită a întrebării care a motivat cercetarea.
Rezultatele experimentelor sociale aleatorii, efectuate în anumite regiuni din India, sau Kenya, să zicem, s-ar putea să nu se aplice altor regiuni sau țări. Un proiect de cercetare care exploatează variațiile în spațiu poate să nu ofere răspunsul corect la o întrebare care este, în esență, legată de schimbări în timp: ce se întâmplă atunci când o regiune are o recoltă proastă. Șocul exogen particular utilizat în cercetare poate să nu fie reprezentativ; de exemplu, deficitele de venituri care nu sunt cauzate de lipsa apei pot avea efecte diferite asupra conflictelor faţă de șocurile legate de precipitații.
Deci, cercetarea economiștilor poate substitui rareori lucrări de sinteză mai complete, care să ia în considerare o multitudine de cauze, să cântărească efectele probabile și să abordeze variația spațială și temporală a mecanismelor cauzale. Lucrări de acest gen sunt mai probabil realizate de istorici și specialişti în științe sociale non-cantitativ orientați.
Judecata joacă în mod necesar un rol mai mare în acest tip de cercetare, care la rândul său lasă mai mult spațiu de dispută cu privire la validitatea concluziilor. Și nici o sinteză nu poate produce o listă completă a cauzelor, chiar dacă s-ar putea evalua semnificația lor relativă.
Cu toate acestea, o astfel de muncă este esențială. Economiștii nici măcar nu ar ști de unde să înceapă fără munca istoricilor, etnografilor și a altor experţi din domeniul științelor sociale, care oferă narațiuni bogate legat de fenomene și fac ipoteze privind posibilele cauze, dar nu pretind că deţin certitudinea cauzală.
Economiștii se pot mândri în mod justificat cu forţa metodelor lor statistice și analitice. Dar trebuie să fie mai conștienți de sine cu privire la limitările acestor instrumente. În cele din urmă, înțelegerea noastră despre lumea socială este îmbogățită de ambele stiluri de cercetare. Economiștii și ceilalţi oameni de știință ar trebui să îmbrățișeze diversitatea abordărilor lor, în loc să renunțe sau să stea la umbra propriului domeniu de activitate, din discipline adiacente. >>
