Pentru că le-a fabricat, pentru că, astfel, deține licența de reexport, pentru că e direct influențată de consecințele politicii agresive a Rusiei privind livrările de gaz și pentru că e cea mai mare economie a continentului și are un cuvânt decisiv pe toate dosarele sensibile de la nivelul UE, Germania ar fi trebuit să construiască ea, nu altcineva, o alianță a expeditorilor de tancuri Leopard 2 către Ucraina.
În schimb, pașii mărunți ai Berlinului și ezitările din spatele lor au făcut ca leadership-ul său pe acest dosar să fie înlocuit de legitima preocupare privind mersul războiului și de ambițiile la nivel european ale unei țări măricele, dar de calibru politico-economic (încă) inferior – Polonia.
Mai presus de toate, este însă semnificativ faptul că de la acest caz particular se poate naște o paradigmă care să zdruncine puternic capacitatea Germaniei de a mai fi prim-solist în toate marile afaceri europene.
Mai ales că pe chestiunea sprijinului în tancuri acordat Ucrainei, nu există doar dimensiunea poloneză. Mai există o ciocnire franco-germană și încă una britanico-germană.
Parisul presează Berlinul, afișând propria explorare a trimiterii unui pachet de tancuri Leclerc, iar Londra presează chiar mai puternic, anunțând deja-disponibilitatea de a expedia tancurile sale Challanger 2 (plus elicoptere).
Pentru că undele de șoc ale războiului ruso-ucrainean vor continua să circule pe continent mult timp după ce conflictul se va fi încheiat, dosarul tancurilor ar putea fi doar începutul unui clește care prinde de pe acum Germania și care va tinde să își exercite strânsoarea asupra acesteia și în alte domenii, în viitorul scurt și mediu.
Polonia are un potențial uriaș de creștere a vizibilității și influenței în afacerile europene, iar pe lângă inițiativele sale de până acum, relația sa specială cu SUA nu va face decât să consolideze baza de care are nevoie pentru a-și expanda ambițiile.
Franța e mereu în căutare de oportunități pentru a-și crește randamentul în cadrul motorului franco-german.
Iar Marea Britanie, ca mai mereu în istoria sa, nu abdică de la principiul implicării active în afacerile de pe continent, oricare ar fi distanța politică la care se află de la un moment dat. Brexitul, departe de a-i fi demobilizat apetitul, mai degrabă i l-a sporit, căci Londra trebuie să pună ceva în loc, mai ales după ce au început să curgă costurile ieșirii intempestive din UE.
Probabil nu este o întâmplare că au jucat atât de proactiv cartea războiului din Ucraina tocmai cea mai mare capitală din Est și celelalte două cele mai influente capitale din Vest.
Fiind dosarul care va avea cel mai mare impact asupra viitoarei arhitecturi de securitate și competiție economică și geopolitică din Europa, pe măsură ce a fost tot mai evident că Rusia înseamnă mai puțin decât ceea ce o prezentase a fi propaganda sa și prejudecățile occidentale, Varșovia, Londra și Parisul au tratat războiul din Ucraina tot mai mult în cheia a ceea ce reprezintă el cu adevărat.
De ce nu a procedat la fel de inspirat și Berlinul? Asta rămâne de elucidat, dar până atunci, un lucru e clar: pe verticală și pe orizontală, Germania riscă să între într-o pierdere de ritm și de poziții, în timp ce ceilalți trei mari jucători europeni dobândesc tracțiune și amenajează pre-poziționări de la care speră multe și care chiar au șanse de a le întoarce dividende.
Iar viitorul vine cu varietatea lui de provocări.
Pentru Germania, el presupune în principal eforturi susținute de a-și regândi, la nivel de fundamente, schema creșterii economice.
Componenta relației cu Rusia va suferi inevitabil modificări, indiferent cum se va termina războiul și indiferent cine va veni la Kremlin în epoca post-Putin.
Dintre cele patru capitale menționate în acest text, Berlinul se află în poziția cea mai vulnerabilă: având cea mai mare integrare economică cu Moscova, va fi nevoit să facă și cele mai dure ajustări.
Iar pentru toată Europa și în special pentru cei mai mari producători și exportatori ai săi de bunuri de orice fel, avântul tot mai protecționist din SUA va reprezenta o altă variabilă cu amprentă mare. Din nou, Germania (desigur, la acest capitol, și Franța) e în fibrilații mai mari ca orice altă țară din galeria UE.
Tancurile pentru Ucraina reprezintă doar încălzirea pentru ceea ce se profilează a fi, în esență, un uriaș imperativ al adaptării principalilor jucători europeni (actuali și potențiali) la un mediu nou.
Germania ar fi fost inspirată să trateze dosarul tancurilor pentru Ucraina, ca și războiul Rusiei în ansamblu, ca pe un prin episod major de test de stres dintr-un șir mai lung și mai larg care se întrevede la orizont.
Nu este obligatoriu ca procesul de disoluție a autorității germane în afacerile strategice de pe continent, la zorii căruia asistăm în prezent, să fie și unul ireversibil. Influența sa, forța economică și cea politică, de care Germania încă se bucură la acest moment o pot ajuta să depășească impasul și să inverseze tendința, dar asta numai cu condiția unei schimbări radicale de optică începând cu războiul ruso-ucrainean și continuând cu amendarea nemiloasă a unei relații speciale cu Rusia care se confundă cu istoria ultimilor peste 100 de ani.
E limpede faptul că în coaliția guvernamentală de la Berlin nu trag toți protagoniștii în aceeași direcție, iar asta poate fi ori frână, ori accelerație, din perspectiva reevaluării propriei poziții.
Rămâne de văzut ce se va întâmpla. Rezultatul, din fericire pentru Berlin, e încă deschis, dar nu va rămâne astfel pentru multă vreme.
Multe depind de această întrebare: se rup Franța și Germania de Rusia, începând cu 2023?
