Zarema Musaeva, soția judecătorului federal pensionat, Saydi Iangulbaev, și totodată mama activistului și avocatului cecen pentru drepturile omului, Abubakar Iangulbaev, a fost condamnată marți (n. tr. 3 iulie 2023) la cinci ani și jumătate de închisoare de către un tribunal din Cecenia, scrie Abubakar Yangulbaev, pentru The Moscow Times.
<< Musaeva, în vârstă de 53 de ani, a fost reținută în Nijni Novgorod, la începutul anului 2022, în legătură cu un caz de fraudă în Cecenia, pe care grupurile pentru drepturile omului l-au descris ca fiind motivat politic.
Ea a fost găsită vinovată marți (n. tr. 3 iulie 2023) de agresiune asupra autorităților și de fraudă, acuzații pe care le respinge categoric.
Fiii ei, Abubakar, Ibragim și Baisangur, sunt toți critici vocali ai liderului cecen, Ramzan Kadîrov, iar familia lor a fost supusă amenințărilor și persecuției intense în ultima decadă.
Înainte de sentința dată lui Musaeva, Abubakar Iangulbaev a scris următoarea dedicație pentru mama sa:
Mama mea, Zarema Musaeva, s-a născut și a crescut în Groznîi. În 1991, în mijlocul prăbușirii URSS-ului și a instabilității la nivel național, s-a căsătorit cu tatăl meu, iar un an mai târziu, eu apărusem deja. În Cecenia, deja exista instabilitate din cauza luptei dintre guvernele lui Boris Elțîn și Dudaev. Rusia efectua deja raiduri în Cecenia și asasinate împotriva oficialilor, ceea ce a adus teroarea în Groznîiul pașnic. Până în 1994, deja începuse întâi războiul hibrid, iar apoi, la sfârșitul aceluiași an, izbucnea războiul în toată regula dintre Rusia și Cecenia, unde oficial Rusia ducea o „operațiune specială” pentru a restabili ordinea, iar Cecenia lupta pentru independența sa. A fost în 1991, la vârsta de 22 de ani, când copilăria și tinerețea fără griji ale mamei mele s-au încheiat, iar una dintre cele mai dificile vieți adulte a început.
Nici tatăl meu, nici mama mea nu au plecat nicăieri în afara Ceceniei în timpul războiului, și pentru prima dată am locuit împreună în subsolul clădirii noastre de apartamente din centrul Groznîiului, unde se aflau și tătari, ruși și inguși. Primul război a durat mult timp. Violenta rusească a escaladat, iar societatea s-a radicalizat, drept răspuns. Primul război s-a încheiat cu victoria Ceceniei în 1997. Dar până la sfârșitul anului 1999, al doilea război a început deja. Părinții mei au făcut același lucru ca în timpul primului război: nu au părăsit Cecenia, refuzând să-și lase părinții singuri în război. Au refuzat chiar și oportunitatea de a emigra în Europa sau America atunci când le-a fost oferită de către prieteni influenți de acolo.
Mama ne-a dat naștere și ne-a crescut în mijlocul prăbușirii, războiului și distrugerii. Accentul ei principal și strict a fost pus pe educația și creșterea noastră. Împreună cu tatăl meu, ne-a oferit siguranță, hrană, haine, încălțăminte și educație, lucru extrem de dificil și important în acele vremuri. Chiar și atunci când soldații ruși – față de care populația avea teamă de tortură, omucidere și alte abuzuri – intrau în casa noastră, ea stabilea limite și le interzicea, de exemplu, să intre în casă cu bocanci murdari sau să atingă mâncarea. Din acest singur episod din copilăria mea, am asociat-o clar cu o femeie-urs care ne-ar proteja chiar și în fața soldaților ruși înarmați până în dinți.
Perioada de cinci ani, între 2010-2015, a fost singurul moment normal pentru familia noastră. Oamenii erau în general ocupați cu trenurile lor, dar desigur că au existat și ciocniri, cum ar fi atacul asupra satului Kadîrov în 2010 sau mini-războiul din Groznîi din 4 decembrie 2014, când regimul CTO (operațiune contra-teroristă) a fost declarat în oraș pentru prima dată din 2008. Dar dacă nu acordam atenție acestor ciocniri izolate, familia noastră era ca oricare alta: tatăl lucra, copiii mergeau la școală, iar mama se ocupa de treburile casnice.
Anul 2014 a devenit un punct de cotitură pentru Cecenia din cauza anexării Crimeei și războiului din Donbas. Kadirov a început să promoveze nu doar inițiative antiteroriste, ci și politice, cerând sprijin. Toți cei care erau împotriva lui Kadîrov și a regimului său erau considerați potențial periculoși și urmăriți în mod proactiv, de exemplu, pentru activități în domeniul drepturilor omului sau pentru comentarii pe internet.
Schimbarea cursului mașinii represive a afectat și familia noastră. În 2015, fratele meu, tatăl meu și cu mine am fost răpiți și duși la reședința lui Kadirov, unde am fost bătuți din cauza unor comentarii amuzante despre familia Kadîrov făcute de terțe persoane necunoscute sub postările de pe pagina fratelui meu. Mama deja înțelesese că acesta era începutul unei alte perioade depresive și dificile. Aveam 23 de ani la momentul respectiv, aceeași vârstă pe care mama o avea când m-am născut. M-am simțit aruncat într-o lume periculoasă a adulților. Am văzut cât de obosiți erau părinții mei de luptă și am decis că acum este rândul meu să lupt pentru ei și pentru familia noastră.
Viața a fost din nou distrusă. Din cauza conflictului cu Kadîrov, nimeni nu mă angaja, mulți refuzau să colaboreze. Și ei, la rândul lor, se temeau să nu fie prinși în linia de foc a autorităților. Am trecut de la un contract temporar la altul, lucrând independent ca reprezentant legal în cazurile civile. Dar acest lucru nu era suficient. În Cecenia, nu mai existau căi de progres. Și într-una dintre zilele în care mi se rupea inima, mama m-a mângâiat cu cuvintele: „Mansur, am supraviețuit două războaie, iar cine este acest Kadîrov? Fă tot ceea ce este posibil – Dumnezeu va face imposibilul!”. Această afirmație va rămâne cu mine pentru totdeauna.
Și atunci, în 2017, când povestea persecuției s-a repetat și l-au răpit pe fratele meu și l-au închis în centrul de detenție pe baza unor acuzații penale false, mama, tatăl și cu mine, după o discuție calmă, am decis să luptăm pentru noi înșine. Am apelat imediat la activiști pentru drepturile omului și jurnaliști independenți, am asigurat evacuarea familiei noastre, am găsit avocați calificați pentru fratele meu și am obținut un loc de muncă în calitate de avocat în Comitetul împotriva Torturii, pentru a lupta nu doar pentru familia mea, ci și pentru ceilalți care, ca noi, erau reprimați de autorități.
În afara Ceceniei, nu eramai ușor nici în restul Rusiei. Dacă acasă eram unul dintre ai mei, dar un lepros, atunci în Rusia eram un străin. Șovinismul intern mă urmărea pretutindeni: închirierea unui apartament, interacțiunea cu străinii și chiar și atunci când cumpăram o mașină. Vânzătorul, aflând naționalitatea mea, m-a întrebat unde lucrez. Am răspuns: „La Comitetul împotriva Torturii”, la care el a replicat: „Este o organizație teroristă?”. Și fiecare oprire de către un polițist rutier era însoțită de o cerere de a deschide portbagajul și întrebări dacă am un lansator de grenade sau o pușcă automată. Desigur, era dezgustător. Dar mama m-a liniștit și m-a rugat să fiu deasupra acestui lucru. Ea m-a sfătuit să port naționalitatea noastră ca o armură și să nu reacționez, deoarece reacția era un semn de slăbiciune.
Ca rezultat, am reușit să obținem eliberarea fratelui meu după un an și jumătate și l-am scos din Cecenia în Nijni Novgorod. Apoi, la începutul anului 2021, i-am dus pe ambii frați în Europa, în cel mai sigur loc, și eu am rămas să pregătesc evadarea părinților și surorii mele.
Dar pe 20 decembrie, regimul lui Kadîrov a răpit aproape toate rudele multor activiști de opoziție și activiști pentru drepturile omului. Printre ai mei, ei au răpit până la 50 de persoane și pe unele dintre ele le-au ținut timp de o lună, până când ne-au renegat. Pe 28 decembrie a aceluiași an, m-au reținut, au percheziționat apartamentul meu și m-au dus la interogatoriu. În timpul interogatoriului, au insinuat direct că mă vor duce în Cecenia, unde aș dispărea, făcând referire la alte cazuri în care disidenții au fost torturați și uciși. Am reușit să le amăgesc vigilența și să-i conving că nu mă voi opune și că eu însumi aș putea veni în Cecenia, mai ales că încă lucram în republică, în ciuda amenințărilor constante. În aceeași zi în care m-au eliberat din clădirea CPE, am zburat în Georgia și am explicat clar că nu intenționez să mă întorc și să colaborez. Ca răspuns la acțiunile mele, la 23 de zile după aceea, la ordinele lui Kadîrov, forțele sale de securitate au răpit-o pe mama mea, știind legătura mea puternică cu ea. În momentul răpirii, pentru țară, ticălosul cecen Kadîrov o răpea pe soția rusă a unui judecător federal. Și pentru familia noastră, acesta este un oficial rus, un Erou al Rusiei, care a răpit-o pe mama noastră cecenă și a declarat un război personal împotriva noastră. S-a simțit exact ca în vremurile vechi când aceeași țară ne bombarda cu scopul de a ne ucide.
Prin răpirea ei, ne-au luat inima. >>
