Cu strângere de inimă și inevitabile riscuri structurale și de imagine, regimul Putin este constrâns să facă publice detalii „intime” despre relația sa cu Prigojin și Wagner. Detalii „intime” ce sunt cu atât mai spectaculoase cu cât vizează aspecte-cheie deopotrivă ante și post-rebeliune. Detalii „intime” care pun sub semnul întrebării capacitatea pe termen mediu a regimului de a față unor stimuli neverosimil de puternici, stimuli de care este exclus să fie cruțat.
1. Pe de o parte, Kremlinul confirmă suspiciunile istorice cu privire la implicarea lui Putin, a instituțiilor de forță din subordinea sa și a unui schilod buget de stat în fondarea, exploatarea și finanțarea grupului de mercenari Wagner.
Sunt confirmări oficiale care, prin raportarea la suspiciunile care circulau de ani buni, proiectează imaginea unui regim bolnav de minciună (în relația cu propriul popor, cu partenerii externi și cu ceilalți actori internaționali) și scufundat până la gât în agresiuni și atrocități transfrontaliere (căci acesta este bilanțul de fond și necosmetizat al activității Wagner, din Europa până în Orientul Mijlociu și Africa). Totodată, proiectează imaginea unui regim asfixiat de efectele secundare ale secretomaniei, efecte secundare care-l ajung din urmă. Efecte secundare care l-au adus în punctul de a încasa lovitura decisivă, căci în asemenea situații, adevărul, recunoscut fie și parțial, este necruțător.
2. Pe de altă parte, Kremlinul recunoaște că statul rus nu a fost nici pe sfert de ferm cu rebelii care l-au zguduit și nici măcar cu liderul lor.
În ciuda pufului de testosteron cu care și-a pudrat aparițiile media și discursurile pe marginea rebeliunii, în realitate Putin nu a fost chiar atât de macho în confruntarea cu Prigojin.
Dictatorul-omolog din Belarus l-a dat de gol de câteva ori, în timpul scurs din 24 iunie până azi, confirmând că nu este încă nici vorbă de mercenari Wagner exilați sub controlul Minskului și confirmând că nu este încă nici vorbă de un Prigojin total izolat de teritoriul Rusiei.
Apoi a venit dezvăluirea Liberation, cum că Prigojin a fost la Kremlin, iar în final, forțat de această dezvăluire, a venit confirmarea oficială a Kremlinului însuși cum că rebelii și liderul lor chiar fuseseră primiți de Putin pentru a discuta (despre cât de puturos a fost trecutul, cât de găunos este prezentul și cât de nebulos poate fi viitorul).
În universul cu sensuri unice al dictatorilor de talia asta, simplul fapt că Putin a mai stat o dată la masă cu trădătorii ce-l înjunghiaseră în spate (astea fuseseră vorbele lui) denotă un grad spectaculos de vulnerabilitate și o incontinență cronică de putere.
E un fapt binecunoscut acela că autocratul care, în astfel de situații, nu neutralizează ci încă negociază prezintă simptomele-standard ale „împrietenirii” accelerate cu amurgul.
3. Desigur, nici Putin și nici comunicatorii săi nu ar fi recunoscut vreodată, din proprie inițiativă, ceea ce au recunoscut în ultimele nici trei săptămâni.
Faptul însuși că nu au mai putut găsi o cale de evitare a acestei situații crunte din punct de vedere politic este revelator și sugerează că, în adâncurile regimului, lucrurile stau chiar mai prost decât o pot reliefa cele două revelații, luate ca atare (aceea că Wagner e Rusia și aceea că cu Prigojin încă se discută).
Dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că rebeliunea Wagner nu s-a încheiat pe 24 iunie. Pur și simplu a intrat într-o nouă fază.
Este o fază în care crește gradul de nebulozitate și în care părțile sunt ținute în șah de un reciproc risc și ridicol al imprevizibilității.
Este o fază ale cărei origini se regăsesc în faptul că, după 24 iunie, în ciuda aparențelor proiectate de Kremlin, Putin nu a păstrat toate cărțile, iar Prigojin nu le-a pierdut pe toate.
4. În fine, în această fază a doua a rebeliunii Wagner, multe evoluții relevante sunt posibile, dar una cu potențial de a mări miza și a genera noi direcții este probabil cea de la Bahmut.
În luna mai, Prigojin a anunțat că a cucerit orașul-fantomă. Până în luna mai, liderul mercenarilor indicase de nenumărate ori că Bahmut va reprezenta victoria și sacrificiul Wagner, pe de o parte, iar pe de alta falimentul moral și militar al armatei și birocrației ruse (armată și birocrație aflate până la urmă nu doar sub conducerea lui Șoigu și Gherasimov, ci și mai ales a lui Vladimir Putin).
Cheia mesajului prigojinist era una ca de lacăt simplu de la bicicletă: Wagner a adus victoria, armata va trebui să o conserve (cu implicitul sens, că pierderea Bahmutului va fi eșecul lui Putin).
Ei bine, armata rusă pare să întâmpine mari probleme în a conserva „bogata” moștenire lăsată de Prigojin la Bahmut. Plutesc în aer indicii că viitorul nu prea îndepărtat ar putea duce la convertirea acestor probleme mari într-un eșec de toată frumusețea.
În cursul contraofensivei, public, ucrainenii au dat și nu au prea detalii relevante referitor la stadiul în care se află avansul lor spre Bahmut și mai ales, referitor la sensul, șansele și, în unele cazuri deja, deznodământul unor acțiuni contraofensive conexe, aparent cu mică legătură strict cu Bahmut, dar acțiuni care, cumulat și la momentul optim, posibil să se soldeze cu fugărirea rușilor. Înclin să cred că acel moment nu este azi prea departe, iar căderea în capcană a rușilor, la Bahmut, tocmai invocată, dar nedetaliată, de către gen. Oleksandr Sîrski, e simptomatică.
Dacă frontul de la Bahmut va cădea, iar rușii vor retrăi acolo nenorocirile de la Harkov și Herson, de toamna trecută, acest eveniment poate duce la un nou nivel confruntarea neterminată dintre Putin și Prigojin.
În orice caz, un eșec al Moscovei la Bahmut va fi rezultanta coroborării competenței armatei ucrainene și a incompetenței plus neputinței armatei ruse de pe frontul limitrof Bahmutului și de pe numeroase alte segmente, mult mai îndepărtate, ale frontului ruso-ucrainean în general.
Totodată, o prăbușire a rușilor la Bahmut va fi și amprenta faptului că, în realitate, victoria clamată în luna mai de Wagner nu fusese în realitate nici strategică, nici categorică, cel puțin nu suficient de strategică și nici suficient de categorică pe cât se împăunase Prigojin.
Am scris, în ianuarie, că, din perspectiva sănătății lui Putin și a regimului, se impunea deja lichidarea lui Prigojin. Câteva luni mai târziu, observam că, deși o așa operațiune încă s-ar fi impus, Putin ratase totuși fereastra de oportunitate pentru ca efectul ei să fie maxim. Azi, alte câteva luni mai târziu, înclin să cred că dacă Prigojin va trăi să vadă căderea Bahmut, boala lui Putin poate rămâne instantaneu fără leac.
De ce a deschis Putin ușile casei lui Prigojin și ce proiectează imaginile
