Cele mai multe alegeri sunt în mod ciudat foarte strânse, în întreaga lume publicul fiind împărțit aproape egal în privința fiecărei opțiuni și a fiecărei probleme. Dar cum britanicii trebuie să fie diferiți, aproape toți sunt de acord că conservatorii vor fi zdrobiți în scrutinul programat să aibă loc la 4 iulie.
De aceea și este fascinant că prim-ministrul Rishi Sunak, din Partidul Conservator, a anunțat miercuri organizarea de alegeri. Conform legii, ar fi putut să rămână în funcție până la sfârșitul anului, încă are o majoritate puternică în Parlament, iar în sonaje se află în urmă cu peste 20%. Și totuși a făcut gestul sportiv. Imagiați-vă că s-ar întâmpla asta în SUA sau oriunde altundeva.
Cei cu un ochi ager pot observa că este, de asemenea, ciudat faptul că Partidul Laburist – care poate fi comparat vag cu democrații din SUA – se îndreaptă fără probleme către o victorie garantată. Modelele electorale locale acordă conservatorilor (denumiți universal Tories) aproximativ 1% șanse de a-și păstra majoritatea în parlament. Acest lucru contrazice cu siguranță tendința din întreaga lume, unde democrația liberală se află sub asediul autoritarilor, falșilor democrați și populiștilor de toate felurile.
La urma urmei, în Statele Unite fostul președinte Donald Trump este în pole position. Dreapta dură este la putere în Italia, India și Israel, și în ascensiune în Germania, Franța și Suedia. Și chiar săptămâna trecută, s-a anunțat că în Olanda se va forma un guvern de coaliție condus efectiv de ultranaționalistul fervent Geert Wilders. Olanda, o țară pe care mulți încă o consideră, în mod eronat, liberală.
Cum pot democrații din SUA să învețe de la laburiști și să își reproducă succesul (chiar dacă doar în sondaje)? După ce am petrecut câteva săptămâni în Marea Britanie, văd o suprapunere considerabilă pe două probleme: războaiele culturale și imigrația. Experiența locală cu fiecare dintre ele este interesantă și poate conține câteva lecții.
În ceea ce privește prima problemă, situația laburiștilor este radicală, simplă și instructivă. Sub conducerea precedentă a morocănosului socialist Jeremy Corbyn, Partidul Laburist a fost probabil cel mai de stânga mare partid din lumea occidentală, cu cel mai grav caz de virus progresist. Partidul fuses epreluat de batalioanele echivalente cu mișcarea „woke” ale lui Corbyn, în timp ce liderul lor a permis răspândirea antisemitismului și a flirtat cu comuniștii din America Latină, teroriștii Hezbollah și alți inamici ai Vestului. Astfel, în 2019, laburiștii au fost zdrobiți chiar dacă conservatorii erau conduși de polarizantul și bufonicul Boris Johnson. Partidul era cam la fel de neales pe cât ar fi și democrații dacă gruparea „The Squad” ar prelua controlul.
Ajuns într-o asemenea situație Partidul Laburist a purces la o fascinantă operațiune de auto-vindecare, înlocuindu-l pe Corbyn cu un om care pare să fie opusul său polar: Sir Keir Starmer, un fost procuror robust, care proiectează fiabilitate, soliditate și o absență revigorantă de idei periculoase. Într-adevăr, Starmer pare terifiat să spună ceva interesant, de teamă să nu-și piardă avantajul monumental și se menține pe centru.
Biden ar trebui să ia în considerare aceeași strategie; victoria sa potențială se bazează pe centriștii care s-ar putea ține de nas și ar vota cu Trump întrucât nu suportă mișcarea „woke”; fiecare dintre aceștia pe care îi convinge să voteze pentru el valorează matematic două voturi.
Acest lucru ne aduce la cealaltă problemă principală: imigrația. Sau, cum o numesc britanicii, Brexit. Permiteți-mi să explic.
S-a scris mult despre motivele pentru care britanicii au votat cu 52% la 48% pentru părăsirea Uniunii Europene, în condițiile în care Londra lor era practic capitala. Analiștii s-au concentrat pe instinctul de respingere a birocraților de la Bruxelles, care sunt capabili să emită reguli împotriva bananelor curbate, a șoferilor diabetici și a ouălor vândute la duzină (toate s-au întâmplat).
De asemenea, mulți britanici au dat crezare minciunilor proferate de tabăra Leave cu privire la beneficiile economice care ar urma; când economiștii au spus că renunțarea la comerțul liber cu cel mai mare bloc economic din lume va produce mari prejudicii, susținătorii Leave au declarat că „oamenii s-au săturat de experți”. Dar experții au avut dreptate.
Cu toate acestea, sunt convins că ceea ce a determinat succesul campaniei Leave a fost disconfortul oamenilor obișnuiți față de ceea ce considerau a fi imigrația necontrolată, ca o consecință a libertății de mișcare între țările Uniunii Europene.
În măsura în care acest lucru se leagă de rasism, invită la mai multe ridiculizări: țările UE sunt state europene, în timp ce jamaicanii, pakistanezii și nigerienii sunt din Commonwealth, clubul fostelor colonii care adesea au privilegii de imigrare sporite. De fapt, acum, deoarece Marea Britanie are urgent nevoie de forță de muncă, iar polonezii nu pot veni ușor, imigrația din lumea în curs de dezvoltare crește rapid. Rasiștii par să fi părăsit clubul greșit!
Totuși, nu este atât de simplu. În ultimul deceniu, mulți oameni din Marea Britanie au fost preocupați văzând cum Europa își deschide ușile pentru mase de migranți – în principal din Orientul Mijlociu, dar și din Africa — a căror destinație finală, credeau ei, nu era Germania, ci Marea Britanie vorbitoare de limbă engleză. Și nu este doar o chestiune de rasă — ei se temeau pentru cultura britanică și, ironic, având în vedere Brexit-ul, pentru valorile europene.
Merită să reflectăm un moment la asta. Există o reacție tot mai puternică, chiar și printre britanicii non-rasiști (și printre olandezi, francezi, italieni și suedezi), împotriva ideii că țările europene sunt obligate să accepte imigrația în masă în moduri în care China nu este obligată — indiferent dacă motivația din spatele acestei obligații este vinovăția colonială, salvarea altora de la sărăcie sau dragostea pentru diversitatea maximă. Un susținător articulat al acestei perspective este jurnalistul britanic Douglas Murray, autorul cărților The War on the West și The Strange Death of Europe.
Iar democrații ar putea lua în considerare că această preocupare, extrem de puternică în Europa, este destul de asemănătoare cu nemulțumirea multor americani față de ceea ce ei consideră a fi toleranța vizavi de imigrația ilegală necontrolată dinspre America Latină. SUA, spre deosebire de Marea Britanie, nu este un stat-națiune și este prin definiție mai diversă, dar și-a creat o cultură identificabilă. Și în ambele țări, de fapt și în Japonia și în alte părți, oamenii tind să își dorească ca țara lor să-și păstreze cultura, să nu se schimbe mai repede decât își doresc și să nu devină altă țară.
Chiar și cei care nu sunt rasiști doresc, în general, ca imigranții să sosească într-un ritm care să conducă la îmbogățirea culturii locale, iar să la răsturnarea ei și, poate, la adoptarea noii culturi ca fiind a lor. Sunak, el însuși de descendență asiatică, a făcut din plin acest lucru, după cum am observat urmărind sesiunile de întrebări din Parlament: zâmbește și îndură, cu buza superioară rigidă, chiar și când se confruntă cu situații dificile.
Să tratezi pur și simplu astfel de preferințe larg răspândite ca fiind intolerante poate fi popular în unele campusuri elitiste, dar este aproape sigur o cale spre dezastru electoral (și recunosc asta ca fiu de imigranți). Așadar, Partidul Laburist de azi nu face asta. Există un anumit regret legat de Brexit, din cauza pagubelor economice clare pe care le-a cauzat (se estimează că PIB-ul este mai mic cu aproximativ o zecime față de potențial). Dar o mare minoritate încă îl susține pe deplin, majoritatea oamenilor nu l-ar inversa acum, iar mulți dintre aceștia sunt votanți laburiști.
Așadar, Starmer abordează problema cu multă prudență. În mod similar, Biden ar trebui să arate, clar și rapid, respect pentru preocupările legate de imigrație.
Dincolo de asta, trebuie recunoscut faptul că Partidul Conservator a rămas la putere prea mult timp – 14 ani consecutivi la conducere – și a fost prea incompetent. Cei cinci prim-miniștri diferiți ai partidului, din 2016 încoace, fiecare făcând greșeli în felul său, au oscilat prea mult între politici radicale, iar asta nu doar în ceea ce privește Brexit-ul: austeritatea sub David Cameron; taxe mai mari, sub Boris Johnson; planul de scurtă durată al lui Liz Truss de a ceda economia piețelor libere.
Precum în Statele Unite după Trump, britanicii par să fie pregătiți pentru puțină liniște. Așadar, se pare că vor opta pentru o pereche de mâini sigure, chiar dacă neinteresante.
Ar trebui Ucraina să facă, prima, pasul spre un acord de pace?
