Furia declanșată la Berlin – dar mai ales la Paris – de utilizarea de către SUA a serviciilor de informații din Danemarca, care au folosit cablurile submarine pentru a spiona liderii europeni, trezește mai mult decât un zâmbet de ironie. Aliații și-au spionat dintotdeauna aliații din motive legitime. Puțini au făcut-o însă cu o pasiune precum francezii, scrie istoricul John Keiger într-un editorial din The Spectator.
🔹 În calitate de președinte al Franței și comandant suprem al forțelor armate franceze, Emmanuel Macron este perfect conștient de acest lucru. Serviciul francez de informații externe, DGSE, derulează un program de interceptare a cablurilor submarine la fel cum procedează NSA din SUA sau GCHQ din Marea Britanie.
Programul Emeraude al armatei franceze interceptează și descifrează comunicațiile diplomatice și industriale internaționale criptate ale rivalilor și prietenilor din posturile sale de ascultare împrăștiate printre rămășitele din întreaga lume ale imperiului francez. Într-adevăr, Franța este membră a celei de-a doua rețele occidentale de informații, ca prestigiu, cunoscută sub numele de „Nouă Ochi”. Partenerii săi, alții decât faimoșii cinci, sunt Olanda, Norvegia și… Danemarca.
Pentru cineva cu un sentiment atât de acut al istoriei, Macron știe că Franța are un trecut vast la capitolul interceptării și decodificării a activității diplomatice a prietenilor și aliaților. Iar francezii chiar au fost jos pălăria în acest sens, parțial grație matematicienilor lor de înaltă calitate capabili să spargă coduri diplomatice sofisticate.
Înainte de Primul Război Mondial, francezii citeau mesajele diplomatice ale majorității puterilor europene. În anii 1920, francezii și britanicii și-au interceptat unii altora, în mod regulat, corespondența diplomatică.
La sfârșitul anilor 1930, cu perspectiva războiului la orizont, francezii (și britanicii) au dorit să știe dacă pot înrola SUA ca aliat într-un eventual război împotriva Germaniei. Asta i-a motivat să „spargă în siguranță” ambasadele americane din Paris, Londra și din alte părți. Din 1937, serviciile de informații franceze au spionat-o pe cvasi-aliata Franței, Belgia, pentru a descoperi modul în care recenta ei declarație de neutralitate putea afecta Franța în caz de război. Aceste exemple indică de ce statele își spionează prietenii și aliații.
În același mod în care natura detestă vidul, statele detestă surprizele. Încearcă să se ferească de o mișcare-surpriză atât din partea potențialilor dușmani, cât și a aliaților, prin strângerea de informații.
Cuvintele Lordului Palmerston despre realpolitik pun punctul pe i: „Nu avem aliați veșnici și nu avem dușmani eterni. Interesele noastre sunt veșnice și perpetue, iar datoria noastră este să ne urmăm interesele.”
Războaiele se duc de obicei în format de coaliție; prin inter-aliați. În timp de pace, se construiesc alianțe pentru eventualitatea războiului. Dar nu este legitim ca un stat să dorească să știe dacă un aliat sau un potențial aliat este de încredere și loial? Nu ar trebui să caute să știe dacă angajamentul lor politic este credibil, dacă forțele armate și economia lor sunt la înălțime?
Pe scurt, nu este un joc corect să dorim să cunoaștem punctele tari și punctele slabe ale unui aliat înainte de-a fi prea târziu? Marele strateg al secolului al V-lea î.Hr. Sun Tzu ne-a învățat în Arta Războiului să ne cunoaștem pe noi înșine înainte de-a ne cunoaște inamicul. Nu sunt aliații o extensie a sinelui?
Desigur, ambasadele, atașații la apărare și ofițerii de legătură există pentru a comunica cu aliații și pentru a le descoperi adevărata natură. Dar astfel de emisari onorabili nu pot revela întotdeauna adevăratele puncte slabe ale unui aliat sau nu pot cunoaște măsura în care informațiile pe care le împărtășesc aceștia sunt obiective. În 1939, Churchill considera că Franța avea cea mai mare armată din Europa, iar Franța a semnat un pact cu Londra pentru a nu face o pace separată…
În alianțe, indiferent de obiectivul comun, statele individuale au în continuare interese diferite, termene diferite pentru realizarea lor și viziuni diferite.
În anii 1950 și 1960, serviciile de informații olandeze erau mai preocupate să spioneze membrii NATO decât statele din Pactul de la Varșovia, tocmai pentru a-și măsura fiabilitatea. Serviciul german de informații externe, BND, i-a spionat pe politicienii americani sub conducerea lui Obama, aparent preocupat de angajamentul Washingtonului față de NATO. Astăzi, cum ar trebui SUA să reacționeze văzând susținerea continuă a politicienilor germani pentru Nord Stream 2? Din acest punct încolo, se justifică spionarea prietenilor și aliaților.
Apoi, se pune problema descoperirii spionajului în cadrul unei alianțe. Grupul de spionaj Cambridge Five a adus prejudicii enorme nu doar Regatului Unit, ci și intereselor SUA și NATO. Ar trebui să li se permită aliaților să-și monitorizeze partenerii pentru a căuta potențiali spioni străini și a le testa sistemele? Acest lucru pare a fi un joc corect în rândul partenerilor „Cinci Ochi”. Mai bine să-i lași pe americani să te spioneze decât pe ruși sau pe chinezi.
Spionajul între prieteni și aliați este ceva obișnuit. Șocul moral din partea liderilor politici europeni este unul ipocrit, în special de la una dintre cele mai importante puteri de informații din lume, cu o lungă istorie de spionare a prietenilor, Franța.🟦
